Îmi privesc pantofii uzaţi în timp ce păşesc pe cărarea uitată de vreme. E o seară rece de noiembrie, dar nu caut vreun loc adăpostit sau călduros, ci cu o plăcere sadică las frigul să concureze cu răceală din sufletul meu. Privirea strivită de greutatea cerului ceţos de toamnă se încăpăţânează să fixeze aceiaşi pantofi atat de familiari afundându-mă tot mai mult în abisul interior.
După o veşnicie de rătăcire prin pădurea inofensivă ce o cunoşteam de o viaţă ajung la casă părăsită şi decrepită pe care ciudat dar nu o văzusem până atunci. O văd ca prin ceaţă cu gândul să o ignor ca pe un străin care m-a smuls violent din întunericul meu interior pentru a-mi cere indicaţii sau pentru un lucru la fel de profan. Era aproape o jignire că îmi furase privirea.
Casa, odată un cămin pentru o familie, acum moartă stătea înaltă şi lugubră în umbra serii.
Ferestrele oarbe de care atârnau rămăşiţe de iederă umedă păreau că plâng, acoperişul ştirb se legăna pe o melodie mută. Zidăria rece purta cicatricile muşcaturillor Timpului necruţător.
Lemnăria emana un miros greu de putred.
Ajung lângă uşă care observ că e prinsă cu o sârmă ruginită şi imediat mă străfulgeră un gând: "Oare de ce cineva ar dori să ţină ferecată o ruină?", dar gândul îmi dispare imediat ca un cerc de fum. Străbat prima încăpere în care singurele piese de mobilier sunt o masă răsturnată şi câteva ţigle sparte şi ajung în o altă cameră mult mai mare ca prima. Nimic nu îmi atrage atenţia în mod special.
Mă uit în jur cu un aer trist: 2 ferestre, un scaun rupt, câteva cărămizi stivuite într-un colţ, o baltă noroiasa în mijloc şi o uşiţă de vreun metru jumătate în stânga mea. Nu mă presează curiozitatea dar voiam să explorez toate ungherele acestei rămăşiţe a uitării. Mă aplec să deschid uşiţa, dar observ că nu are încuietoare. O împing fără prea multă ostenire şi uşiţa cade la pământ cu o bufnitură surdă. M-a cuprins o părere de rău la gândul că am distrus şi ultimul lucru uitat acolo de paragină. Sfredelesc intrunericul şi privirea îmi cade pe un cufăr vechi. Parcă nu mă impresionează vederea lui. Dar gândul de la intrare îmi revine din nou "Poate acesta e motivul pentru care era pusă încuietoarea aceea <teribilă>". Mă duc lângă el, mă aşez într-un genunchi şi simt lemnul rece sub degete. Ridic capacul şi zăresc o poză în interior. O privesc câteva clipe până desluşesc ce înfăţişează. Apoi toţi demonii mă cuprind, mâinile îmi devin slabe, îmi alunecă capacul cutiei care în cădere se crapă.
Ies alergând din casă, caut disperată cărarea şi o urmez în grabă, îndepărtându-mă.
După o vreme când simt că devin amorţită îmi adun toate puterile şi mă opresc. Privesc peste umăr ruină din pădure. Aceleaşi sentimente îmi revin iar şi iar dar nu mai vreau, nu mai pot, mă sfârşesc.
Negura mă înghite şi mă învăluie cu mătasea sa rece şi udă.
