Tin in mana apa si celelalte cateva ambalaje, dar realizez ca nu am mai simtit sete de ceva timp. Sunt grele si mi-au obosit bratele, asa ca le las sa cada in mijlocul drumului. Nici nu imi amintesc de unde le am si unde le duceam. Parca aveau sens acum cateva minute. Oare ce s-a schimbat? Ma uit in jur si tot pare normal. Nu vreau sa merg acasa si continui pe strada, drept.
E prima data, dupa ceva vreme, cand nu am coborat in subteran, sa ma regasesc impotriva vointei mele in barca dintre lumi vorbind cu fantomele, pentru ca tu ii jelesti pe cei disparuti si eu am vrut sa te inteleg. Dar emotiile nu trebuie sa te prabuseasca complet ca sa iti demonstreze ca sunt puternic inradacinate. Si ce e mai rau, eu stiu asta.
Te-am privit de atatea ori cum stai si predici dintr-un loc plin de porti, rauri si pesteri cu aer rarefiat si toxic cu ochii dominati de intuneric haotic despre cum e gresit tot ce cred, incat am ajuns sa ma ranesc doar in prezenta ta.
Pietrelor slefuite de vreme le lipsesc colturile complet, asa cum imi lipsesc mie coltii atunci cand ar trebui sa ma apar, dar raman nemiscata si permit sa faramiteze. Si apoi ca o cadere in subcontraoctava, necontrolata, de pietre de pe un versant, distrug si ingrop fara discernamant tot.
Ma indoiesc ca noi vorbim unul cu celalalt, pentru ca eu te-am intrebat culoarea preferata si tu ai preferat sa fii fluent in absolut orice, dar nu si sincer. Maestru al nuantelor, dar strain de lumina. Am intrebat pentru ca nu puteam sa numesc culoarea pe care o radiezi, credeam ca ai o idee, eh, las-o balta.
Trebuie sa gasesc apa pe care am pierdut-o ca incep sa ma inec in aerul asta funest.
