Acum în fum

Am vânt pe gene, ploaie în vorbe și întuneric in mâini.
Copacii prind viață, le tremură spiritul.
Norii sunt suspecți, dar participă muți la scenă.
Panglici electrice zboară fără țintă,
Sperie fluturii de furtună.
Cum ai putut să închizi ochii?
De ce ești înghețat?
Nu e vremea potrivită, acoperă-te!

Am atins o statuie. Am impietrit şi eu.

(continuare la Umbre lungi, eterne)

"Nu vrei tu să pleci şi să nu te mai întorci niciodată?" strig la el cu lacrimi în ochi. "Vreau doar să pleci pentru vecie! Sau mai bine. Mi-aş fi dorit să nu fi ştiut de tine vreodată. Ştii şi asta?"

El rămâne liniştit, dar devine încordat. Ne privim fix o clipă apoi plec în direcția opusă cu paşi mari.

"De ce nu poți fi şi tu ca ceilalți?" spune el de departe. "Îti pot oferi multe, mai putin ce vrei tu. Ar fi atât de simplu dacă nu te-ai mai împotrivi ploii." Mă grăbesc să nu îl mai aud ştiind că îmi e imposibil să-l fac să dispară.

Plouă argintiu și apa se adună în oglinzi multiple care deschid noi porți către norii fumurii.

Îmi amintesc ultimele cuvinte pe care le-am citit:

Tu crezi ca eu am pierdut, dar tu n-ai avut nimic pentru mine.
În schimb, eu ți-am dat tot şi le-ai pierdut în întregime.

O rafală rece mă face să mă simt mai bine.

Mă ascund în lumină şi toate umbrele mârâie la mine

Stau în plină zi, lumina mă izbeşte. "Ție, Lumină, ar trebui să iți fie frică!", deşi mie îmi e frică de umbra din jurul meu. De unde vine? Nu e nimic aici ca să o creeze. Vrea să mă atingă, îmi sopteşte, mă face să merg pe ață.

Tatuajul urât se vede şi mai tare acum; lumina îmi decolorează carioca neagră care îmi ascunde monstruozitatea de pe picior. Va trebui iar sa desenez peste, de 1000 de ori, să îmi imaginez ca nu există nimic sub.

Mi-am aruncat toate umbrelele.

Vine ploaia?

Imaterial

Mi-ai pus sare pe față şi nisip în ochi ca un ocean.

Ultimul mesaj:

"Tu crezi că ploaia e divină,
  Dar ea nepăsătoare, în valuri, pică,
  Chiar daca te-neacă.
  Şi ştii ce e mai trist? Că nu ai loc în barcă."

A fost demult.

Imagini absurde (II)

Stânga - zâmbete fine, argintii. Dreapta - cuvinte metalice abia șoptite. Mișcări delicate și studiate strălucitor să îți ia ochii. Oameni de tinichea, superb creați, prea fără cusur pentru a atrage vreun individ atenția. Nu. Admirația este pentru masa de trupuri, fără a putea să distingi vreo trăsătură distinctă.

Singurătate. Cea mai grea singurătate, cea interioară. Dar nu îți e teamă mai degrabă de cineva care îți răpește solitudinea ca să nu îți ofere nimic valoros la schimb? Ba da. Și de aia stai încă pironit pe loc.

Orizonturi gri la ferestrele înalte luminate de lumină artificială mică și albă. Ochi gri privesc orizonturi gri dorindu-și să fie verzi. Ochii. Ca un panou verde pe care poți manipula realitatea să o înfrumusețezi după dorință.

Paharul de cristal din mână ține în el uitarea. Zâmbești. Știi că ai suficientă forță să îl ții în mănă fără să bei din el. Ești mai curajos de atât. Mâinile reci îți amintesc că focul argintat se stinge rapid.

Pe cer sunt stele? Sau sunt artificii? Pe cine să întrebi? Îți privești imaginea în oglindă câteva secunde, apoi te hotărăști să îți pui și tu armura metalică.

Ești mai vulnerabil acum.