Demon creator

Plouă cu oţel lichid. Picăturile se lovesc cu o aşa violenţă de suprafaţa lacului toxic încât simt durere. Deasupra capului meu doar pot să bănuiesc ce se întâmplă. Îmi privesc picioarele care se pierd în iarba neagră şi panica creşte treptat. Trupul învăluit de o cămaşă lungă, decolorată şi udă îmi e amorţit. Doar vântul îmi dă săruturi îngheţate.

Nu ştiu cât am stat acolo, singură, dar oricum nu avea importanţă. Aş fi putut să îmi ridic privirea, să încerc să mă mişc, să cad in genunchi, să mă rog, să plâng în hohote, dar nu; am rămas în picioare, cu capul plecat, privirea oarbă, ca un trunchi de copac chinuit de furtună.

Brusc se face linişte. Asta mă înspăimântă mai mult decât zgomotul macabru, dar măcar familiar. Ridic încet capul şi o dată cu el şi privirea. Două suviţe de păr ude, lipite de frunte, mă deranjează. Văd pe rând luciul apei, orizontul, cerul. Mă simt neînsemnată şi rece. Nu mai ştiu ce înseamnă timp, dragoste, căldură.

Ce ştiu e că aş vrea să te văd aici, mândru de creaţia ta, să zâmbeşti falnic lumii tale.

Îndoială

Mi-e foarte greu să mint, uneori. Se vede, şi mi-e ciudă pentru că aş vrea să pot spune un lucru neadevărat cu dezinvoltură. Şi ştiu când se întâmplă asta. Atunci când sunt sentimente implicate; nu pot să mă prefac în momentele acelea. Se citeşte uşor îndoiala pe care o am şi nu pot face nimic să schimb asta. Sentimentele se manifestă cu o intensitate mult prea mare pentru nu îmi acapara întregul conştient. De aceea, mă străduiesc să le ţin ascunse. Pentru a nu mă trăda, când defapt nu e nici o trădare. Mi se pare că mă fac să fiu slabă şi vulnerabilă.

Cred că e o fobie...

Încercare nereuşită

În dimineaţa asta mi-am propus sa fac o poveste din cuvintele oamenilor pe langă care treceam. Şi astfel am devenit mai atentă la ce ziceau. Dar aş minţi să spun că am şi reuşit. Şi nu a fost vina mea.