joi, 31 august 2017

Am atins o statuie. Am impietrit şi eu.

(continuare la Umbre lungi, eterne)

"Nu vrei tu să pleci şi să nu te mai întorci niciodată?" strig la el cu lacrimi în ochi. "Vreau doar să pleci pentru vecie! Sau mai bine. Mi-aş fi dorit să nu fi ştiut de tine vreodată. Ştii şi asta?"

El rămâne liniştit, dar devine încordat. Ne privim fix o clipă apoi plec în direcția opusă cu paşi mari.

"De ce nu poți fi şi tu ca ceilalți?" spune el de departe. "Îti pot oferi multe, mai putin ce vrei tu. Ar fi atât de simplu dacă nu te-ai mai împotrivi ploii." Mă grăbesc să nu îl mai aud ştiind că îmi e imposibil să-l fac să dispară.

Plouă argintiu și apa se adună în oglinzi multiple care deschid noi porți către norii fumurii.
Îmi amintesc ultimele cuvinte pe care le-am citit:
Tu crezi ca eu am pierdut, dar tu n-ai avut nimic pentru mine.
În schimb, eu ți-am dat tot şi le-ai pierdut în întregime.

O rafală rece mă face să mă simt mai bine.

luni, 8 mai 2017

Mă ascund în lumină şi toate umbrele mârâie la mine

Stau în plină zi, lumina mă izbeşte. "Ție, Lumină, ar trebui să iți fie frică!", deşi mie îmi e frică de umbra din jurul meu. De unde vine? Nu e nimic aici ca să o creeze. Vrea să mă atingă, îmi sopteşte, mă face să merg pe ață.

Tatuajul urât se vede şi mai tare acum; lumina îmi decolorează carioca neagră care îmi ascunde monstruozitatea de pe picior. Va trebui iar sa desenez peste, de 1000 de ori, să îmi imaginez ca nu există nimic sub.

Mi-am aruncat toate umbrelele.
Vine ploaia?

luni, 27 martie 2017

Imaterial

Mi-ai pus sare pe față şi nisip în ochi ca un ocean.

Ultimul mesaj:

"Tu crezi că ploaia e divină,
  Dar ea nepăsătoare, în valuri, pică,
  Chiar daca te-neacă.
  Şi ştii ce e mai trist? Că nu ai loc în barcă."

A fost demult.

duminică, 8 ianuarie 2017

Imagini absurde (II)

Stânga - zâmbete fine, argintii. Dreapta - cuvinte metalice abia șoptite. Mișcări delicate și studiate strălucitor să îți ia ochii. Oameni de tinichea, superb creați, prea fără cusur pentru a atrage vreun individ atenția. Nu. Admirația este pentru masa de trupuri, fără a putea să distingi vreo trăsătură distinctă.

Singurătate. Cea mai grea singurătate, cea interioară. Dar nu îți e teamă mai degrabă de cineva care îți răpește solitudinea ca să nu îți ofere nimic valoros la schimb? Ba da. Și de aia stai încă pironit pe loc.

Orizonturi gri la ferestrele înalte luminate de lumină artificială mică și albă. Ochi gri privesc orizonturi gri dorindu-și să fie verzi. Ochii. Ca un panou verde pe care poți manipula realitatea să o înfrumusețezi după dorință.

Paharul de cristal din mână ține în el uitarea. Zâmbești. Știi că ai suficientă forță să îl ții în mănă fără să bei din el. Ești mai curajos de atât. Mâinile reci îți amintesc că focul argintat se stinge rapid.

Pe cer sunt stele? Sau sunt artificii? Pe cine să întrebi? Îți privești imaginea în oglindă câteva secunde, apoi te hotărăști să îți pui și tu armura metalică.

Ești mai vulnerabil acum.

duminică, 2 octombrie 2016

Piatră și stea: imagini absurde (I)

Fixează cu privirea două bucăți rectangulare de pânză de culoare albastru safir, dinamice și neuniforme. Una cerul, alta marea. Ambele se privesc și fiecare se simte celălalt. E confuzie continuă. Nu știu unde le sunt limitele, nu se ating niciodată. Pot doar să ghicească ce e în reflexia celeilalte. Una e fără greutate, cealaltă cântărește cât o lume întreagă. Apoi e invers. Întunericul și lumina le stăpânește pe ambele. Viața și moartea sunt prezente în amândouă. Sunt identice în diferențele lor.

Culorile nu sunt solide. Sunt diluate și uneori devin cerul unor lumi paralele. Stelele sunt învăluite de ceață lichidă și atât de tăioase că te dor ochii dacă le privești în suflet. Sunt vii și totuși inerte. Poți să strigi tare la ele îți vor întoarce doar liniște catifelată.

Pe care o vrei?

Forța lor separată e infinită. Combinată poate transcende orice cunoaștere experimentală. Dar una aruncă valuri de granit înalte să zgârie bolta, iar cealaltă varsă gloanțe fluide să tulbure luciul.




Poza aici

sâmbătă, 20 august 2016

Foc şi piatră. Ploaie şi cenuşă.

Mă gândesc de multe ori dacă e inutilă mistuirea aceasta continuă. Se simte ca şi cum fiecare fibră şi celulă din componența mea e un depozit de napalm. Şi doare. 

Permanent încerc să uit, să închid undeva conştiența şi să fug de ea ca să pot funcționa. Şi niciodată nu îmi reuşeşte. De v-ați ascunselea e un joc la care pierd instant. De fiecare dată ma întorc la spațiul otrăvit de care m-am lepădat de prea multe ori. 

Şi aici e veşnicul foc. Oare face bine? Oare arde ca să facă loc altor frământări şi nelinişti? Oare focul îmi e prieten? Un prieten crud care îmi e vital? 

Mă întreb dacă aş fi goală pe interior, oare focul se va stinge de la sine? Nemaifiind alimentat? 

Dar am făcut şi asta. Şi nu s-a stins nici măcar pentru 20 de secunde. Am înfruntat rafale de vânt puternice şi ploi torențiale doar, doar să simt alinare. Iubesc furtuna. De asta o iubesc. Imi e draga amplificarea asta nebuloasa a atmosferei din jurul meu pentru că ea concurează cu focurile care se aprind constant. E liniştitoare pentru ca mie imi aduce echilibru. Agresivitatea manifestărilor atmosferice concurează cu haosul din interiorul meu. Ca doi titani care se măsoară în forță şi luptă pentru supremație. 




sâmbătă, 25 iunie 2016

Nu mă pot vedea in oglindă, dar mă pot multiplica în întuneric

Deschid cu greu ochii şi privesc spre sticla uşii care îmi lasă impresia că noaptea s-a adăpostit în holul meu de soarele strălucitor. Ce ironic, dar şi potrivit în acelaşi timp! Trec prin umbra groasă ca prin fum şi ea face rotocoale în jur. Parcă mă verifică, dar îmi dă aprobarea când se oglindeşte în interiorul meu.
Mă suspecta ca nu mai am acelaşi grad de negură. Se linisteşte repede. 

O tristețe sfâșietoare îmi cuprinde simțurile imediat ce ies din amorțire. Mi-aş dori să fie noapte mereu. Să pot spera continuu că ziua care va veni va umbri durerea cu strălucirea şi nebulozitatea ei. Să scap de renunțarea asta care imi degradează materia şi spiritul. Să scap de acceptarea fatalității şi să găsesc un scop pentru care vreau să fiu aici şi peste 3 ore. Dar nopțile și zilele se succed prea repede ca să am timp să încerc să găsesc ceva.

Toți se îneacă prea tare cu praful existențial ca să mai fie capabili să distingă între nălucire şi real. Fiecare alege ce e acolo lângă el, uşor de atins, comod fără să îl intereseze dacă sunt din fum sau granit. Nişte colecționari iraționali.Valoarea se măsoară în timp, dar ceasul meu a încetat demult să arate ora. Arată obsesiv înspre aceeași direcție pe care eu nu vreau să o văd. 

Banca pe care m-am oprit de nenumărate ori e acum ocupată. O vioară fără corzi e acolo liniștită și mută. Mă așez lângă ea cu teamă. Întotdeauna i-am evitat sunetul melancolic. Dar pe ea o respect că nu se mai tânguiește amarnic. Dar stai, ce mai rămâne atunci? Ce reprezintă obiectul ăsta dacă și-a pierdut cea mai importantă caracteristică? 

Cred că vreau să plec. Nu știu unde.