Şi stă aşa ore în şir ştiind că sfărşitul e aproape. Simte cum se apropie clipa. Orice ar face nu va mai putea da inapoi, a promis că nu va face asta. Chiar dacă îi se întunecă lumina din ochi de durere şi disperare, trebuie să fie tare şi să ducă asta la bun sfârşit, oricum nu mai are ce să salveze. Viaţa din ea s-a risipit de ceva timp, nu mai are nimic. Se gândeşte că el va fi la fel de fericit cu oricine în locul ei, deci nu se simte vinovată. Dar ce o chinuie cel mai tare e faptul că ea îşi va petrece eternitatea întrebându-se "dar dacă...".
Nu îndrăzneşte să îl trezească să îşi ia rămas-bun. În gând îi spune că îl iubeşte şi îl sărută uşor pe frunte.Se gândeşte "Ai avut un înger păzitor, dar nu ai ştiut. Ar fi trebui să ai sentimente mai profunde, dar nu ai ştiut. Mi-aş dori acum să mă ţii de mână ultima oară, dar nu ai ştiut. Îmi pare rău că nu ai ştiut."
Acum o cuprinde panica şi şi-ar fi dorit să doar un alt coşmar obişnuit prezent în fiecare noapte de mult timp încoace. Dar e real şi trebuie să plece acum; încet, încet nu îl mai poate ţine în braţe şi cu lacrimi în ochi se lasă cuprinsă de griul uniform care îi promite linişte, dar e doar amăgire şi ea o ştie. Salută fatalitatea şi Timpul.
El doarme liniştit în continuare.
Foto de aici
