Somnul de 1000 de ani

Imi ridic privirea. Nichel si metal greu pe cerul obosit; ma astept ca in orice moment sa ma striveasca ca o placa funerara groasa. Gandesc: orice suflet ratacit care s-ar elibera pentru a se ridica la lumina ar fi impiedicat brutal si aruncat in genune. 

Imi cobor privirea incet si cu miscari ezitante ma plimb prin curtea fatala si atat de cunoscuta mie. Peste tot monumente paraginite care imi amintesc de motivul prezentei mele acolo. Iarba crescuta se impletea in jurul pietrelor dizolvate de timp. Le ating si franturi din trecut imi revin in minte ca un soc electric dureros. Dar scutul de gheata atenueaza orice tresarire.  Fara suflet, spiritul meu e amortit si rece.

Deja nu ma mai deranjeaza, nu mai tip disperat, nu ma mai mistui cum faceam demult. 

Traiesc mecanic.

Fara lumina, fara voce, fara gand. Sufletul mi-a ars, fumul s-a imprastiat si nu l-am mai putut aduna.

A strans in palma Universul si l-a strivit

Sufletul batran in materia tanara si-a inceput inevitabilul conflict mistuitor. Detestata constructie fizica, atat de mult luata in deradere de el insusi, ii contrasta cu pretuirea pe care o dobandea spiritul vast de istorie. Si macina nefericita gazda, devorata din adancul sau de un monstru imun la inconstienta. Nu are leac. E ceva din alta lume, un flagel fatal care nu are alta finalitate decat alienarea, nebunia.

Astfel isi construieste el propria dimensiune geniala, dar anormala de modelul clasic de realitate umana. Incearca sa se adapteze, sa creeze o atmosfera respirabila, dar se simte ca si cum am vrea sa cuprinda tot cosmosul intr-un borcan.

E atat de grandios incat el e de fapt definitia a tot ce exista si a tot ce nu exista inca. Si o stie. Dar atunci cum sa traiasca un organism complex doar printr-o singura celula?

E inimaginabil.