Ai încredere sau nu ai

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii. Să ii privesc, să îi observ, să îi ascult, să mă facă să râd, să mă şocheze, să mă facă să îmi pun întrebări, să mă fascineze, să mă facă să îi iubesc. Am încredere în ei. Niciodată nu am plecat de la premisa că încrederea se construieşte în timp. La mine e gata construită, se poate doar distruge în timp. 

Iubesc să stau cu cineva, să îmi povestească orice, ce simte, ce îşi doreşte, ce il enervează. Mi se pare fascinant  atunci când o persoană te lasă să ii cunoşti detaliile care nu le poţi ghici. Aşa îmi pot face şi eu introspecţii. 

Azi am cunoscut un vampir

Stătea singur pe marginea stâncii şi privea cum valurile tăioase şi parcă solide se luptau cu marginea pietroasă a malului. Şi aşa de secole întregi îşi măsurau forţa şi de secole întregi şi el părea că stă acolo încremenit şi nesimţitor ca o bucată de granit. Privea fix cu ochii săi  albastru cobalt fără să dea semne că ar dori să îşi întrerupă periplul imaginar în abisul verde de sub el. Părul blond, dezordonat i se revărsa haotic peste ochi din pricina brizei puternice.  Hainele negre îi dădeau un aer macabru. 

Am stat un timp să îl privesc. Mă fascina vibraţia ce o simţeam venind din direcţia sa. Ştiam că duce cu sine o suferinţă imensă.  Mă apropiam încet convinsă că nu mă va observa. 

“De ce ai venit?  Nu trebuia să o faci”, zise el fără sa se clintească făcându-mă să tresar. În acel moment m-am întors cu gândul să fug cât pot de repede de acolo, dar o pală de vânt puternică mă opreşte în loc. Eram îngrozită. 

„Am venit să îmi iau rămas bun de la suflet. Am impresia că îmi va lipsi” am spus eu cu falsă împăcare cu sine şi cu un umor forţat.

În acel moment el se ridică şi se apropie de mine. Nu aveam curaj să îl privesc in ochi, priveam in lateral spre marea cea verde. Îl simţeam lângă mine, dar nu aveam curajul să îl privesc. Ştiam ca ochii lui vor demasca tot ce simt şi mă vor face să par slabă. 

„Eşti sigură?” continuând să se apropie.

Am păstrat tăcerea continuând să privesc spre mare.

„Şi cu restul ce vei face?”

„Le voi păstra, le voi cânta şi apoi le voi plânge. Măcar atât să rămână la mine”, am spus eu privindu-l pentru prima oară. Simţeam că răceala albastrului din ochii lui îmi curge mie prin vene. Dar şi el părea tulburat.  Dar, ciudat nu se străduia să o ascundă.

„Bine. Dar pleacă acum”.

Fără să simt că mai am ceva de spus mă îndepărtez încet. El rămâne neclintit cu privirea aţintită spre mine. În acea seară am adormit cu speranţa că nu mă voi mai trezi a doua  zi. Dar deschid ochii, văd iar soarele. 

Mă simt nenorocită.