S-a întors

Am urcat în trenul vechi și ruginit cu inima îndoită, dar și fericită că fugeam. Nu conta că era așa greșit ce făceam, dar e în natura mea să fug. Mă așez direct pe podeaua vagonului și strâng rucsacul la piept simțindu-mă obosită, iar peisajul repetitiv și zgomotul de metal mă extenuau. Deodată, prin micul geam din fața mea văd o față cunoscută. De fapt îi văd doar ochii. Același albastru, puteam să îl recunosc oriunde. Nu puteam să cred că se întorsese. Oare de ce? Ce vrea acum? Cum de a știut că sunt aici? Întrebări și întrebări care mă frământau, dar mă și linișteam știind că nu mai are ce lua. Îmi feresc privirea de ochii care nu clipeau și încet, încet totul se întunecă și dispare. Când mă trezesc realizez că trenul se oprise. Mă ridic amorțită și privesc afară. Un imens câmp. "Super, exact ce îmi doream ", mă gândeam sarcastic. Sar din vagon și îmi caut în rucsac o bluză.

"Dă-mi și mie una."

Tresar, dar nu mă întorc. Știam ce e în spatele meu, nu mă înșelasem mai devreme.

"Nu cred că se potrivesc cu stilul tău", continui ca și cum mă așteptam să îmi vorbească.

"Nici nu te-ai uitat la mine", și îmi smulge din mână o cămașă veche, în carouri roșii și albastre și dispare.

Zâmbesc vag și mă uit dezorientată în jur. Nu aveam idee unde eram, așa că pornesc de-a lungul căii ferate în direcția opusă venirii. "Iar fug, întotdeauna găsesc un motiv să fug. Chiar așa lașă sunt? Sau fac asta doar atunci când știu că nu am control asupra lucrurilor?", și tot gândind așa nici nu realizez că am lăsat trenul mult în spate. Ridic ochii și în fața mea era el mergând în aceeași direcție. "Ce o fi făcut cu bluza mea?" Dar știam răspunsul. Avea nevoie de ea să o interiorizeze și să își amintească.
Alerg să îl ajung din urmă. Acum mergem împreună, dar el pare că nu mă observă, merge și privește nepăsător înainte de parcă ar mai fi făcut drumul ăsta de mii de ori.

"Pot să te întreb ceva?"

"De ce?"

Mi se părea o nesimțire să mă întrebe asta. Ce caută aici atunci? De ce a vrut să îl văd? De ce a vorbit cu mine? Simțeam că inima o ia la goană, dar încerc să par rece.

"Așa. Mi se pare interesant. Nu credeam că o să te mai văd vreodată. Nici nu îmi doream, de altfel."

"Nu sunt convins de asta."

"De ce crezi că aș vrea să te mai văd? Mi-ai luat tot. Și de atunci continui să iau tot de la cine pot. Cred că am devenit tu."

"De asta am venit."

Un capitol scris fara cerneala

Azi am avut chef să scriu despre tine. Exact aşa cum îmi amintesc. Cum ai devenit bolnav şi a trebuit să pleci.

Deşi nu mi-a plăcut, am ştiut că asta trebuia să faci pentru că nu îmi datorai nimic. Aş fi vrut să te mai ţin un timp pe lângă mine, dar te-ai fi decolorat de tot. Aveai un pic mai mult timp trăit ca mine: erai mai echilibrat, mai concentrat şi mai experimentat şi de asta am avut respect pentru tine şi te-am admirat pentru multe.
Totuşi, nu înţelegeam cum un om care are darul versului şi care pricepe concepte filosofice complexe poate să rămână doar acolo, pironit într-un singur loc. Apoi ne-am abatut de la drum. Un drum usor de strabatut dar care nu ducea nicaieri. M-au distras lucruri neînsemnate şi pe tine la fel. Nu am stiut si nici nu ne-a parut rau.

S-a sfărşit urât.

Slăbiciunile ne fac neoameni

Nu ne este permis să fim slabi. Prin natura noastră suntem deja vulnerabili şi plini de defecte, nu ne putem permite zeci de slăbiciuni. Şi mai ales unele grave, cum ar fi iubirea obsesivă, religia şi familia. Şi nu neapărat ceea ce ele reprezintă ca şi concept, ci mai mult legat de inexactitatea denotaţiei pe care o atribuie fiecare persoană în universul ei.

Gândiţi-vă la suma slăbiciunilor voastre ca la defecte în sistemul imunitar. Cu cât sunt mai multe cu atât sunteţi mai vulnerabili în faţa posedării. Şi nu neapărat de tentă tenebroasă, dar la fel de periculoasă pentru integritatea fizică, emoţională şi psihică. E foarte uşor să ţi se altereze personalitatea în astfel de cazuri şi să nu te mai regăseşti. Niciodată.

Atunci când persoane apropiate îţi spun că nu te mai recunosc, conştientizează-ţi slăbiciunile şi află dacă într-adevăr vor să te transforme în rău. Pentru că procesul e ireversibil. Vei rămâne alienat şi captiv în lumea aia fără uşi, doar cu ferestre. Ca să poţi vedea universul liber în timp ce tu eşti într-un iad creat de tine.

Nu te crede un zeu. Nu eşti chiar aşa stăpân peste tine, din contră lupţi ca un sclav în fiecare zi să te recâştigi, să îţi poţi permite să fi liber. Nu permite nici unei entităţi, de orice natură, să îţi conducă dorinţele, plăcerile şi emoţiile; îşi va însuşi la un moment dat tot ce eşti tu în acest moment.

Vei fi o umbră.

Lumină albă

Jumătate din mine e răvăşită de rafale de ploaie, jumătate e stăpânită de un calm nefiresc şi încordat. Mă simt ca într-o zi eternă, jumătate luminată de soare, jumătate de lună. Dar unde e întunericul odihnitor care să alunge agresivitatea luminii constante? Nu pot să renasc în a fi eu dacă sunt târâtă la nesfărşit prin raze care dezvăluie tot, care dizolvă obscuritatea, o lume în care nu mai pot ţine pasul cu fiinţa mea şi capitulez în inconştienţă confortabilă.
Vreau să fie întuneric. Să mă regăsesc, să mă învăţ, să mă recunosc, să mă ridic înaltă şi să pot merge din nou sigură pe mine. Vreau să conştientizez fiecare pas pentru că doar atunci drumul va deveni obiectivul meu, oricât de sinuos şi dificil va fi.

Lumina mea e obositoare. Oricine a fost aici ştie că la un moment dat trebuie să te retragi în întunericul tău pentru că altfel începi să te îmbolnăveşti.

Praf

Sentimentele sunt imposibil de înţeles. Unele sunt greu de exprimat în cuvinte, altele sunt greu de simţit. Unele sunt uşor de scris, altele uşor de arătat. Oricâte ore m-aş încrunta la obiectele din jurul meu, nu pot să găsesc descrierea pentru simţirile mele. Şi chiar dacă am înţeles în ansamblu, deodată ele se sparg în mii de semne de întrebare care îmi acaparează mintea şi mă fac iar să ma îndoiesc de judecata  mea.

Dar ştiu sigur ce vreau. Te vreau pe tine. Am nevoie de tine. Am simţit asta de mult timp, dar am tot amânat să o cred. Credeam că timpul va prăfui totul şi nu va mai trebui să recunosc nimic. Şi îmi pare rău şi acum că am tot sperat să nu fie real. Da, îmi e ruşine că am tot crezut că nimic nu e ce pare. Şi poate nu e, dar nu am cum să mă mai îndoiesc, nu am suficiente argumente. Îmi e frică, dar nu e îndeajuns să renunţ. Şi în acelaşi timp sunt fericită că se întâmplă. Mă ameţeşte şi mă face să cad, dar îmi şi place.

Eu, iraţionala calculată, recunosc că iubesc.

Nu am să accept

Din nou şi din nou revin la cutia fricii pe care mi-am creat-o în speranţa că mă va ajuta constant să uit de tot ce mă înspăimântă. Aseară am privit pe geam absentă. De obicei, ce se întâmplă în faţa ochilor mă impresionează şi mă contrariază, dar niciodată nu mă lasă indiferentă.

Mi-a spus că aşa e şi trebuie să accept asta. Dar dacă nu vreau? Cum fac asta? 

Am să lupt, doar dă-mi un motiv. Spune-mi că e bine. 

Nu cred în bine şi rău. Nu cred în aceste concepte separat, ci doar în interdependenţa lor constantă. Nu fac nici bine, nici rău. Sunt om şi nu o pot face. Şi atunci ?

Am făcut alegeri. Şi m-am simţit liberă, am zburat şi am plutit. La înălţime mică şi pentru scurt timp, dar a fost frumos. Acum nu mai pot să ma desprind de sol. Îmi e prea frică. Îmi e frică că nu ştiu nimic, că nu fac bine nimic, că nu fac rău nimic, că nu simt nimic. E posibil aşa ceva?

Nu vreau doar să exist. Trebuie să trăiesc, cum am făcut-o până acum. 

Vreau 3 oameni lăngă mine.

 Atât.