duminică, 8 ianuarie 2017

Imagini absurde (II)

Stânga - zâmbete fine, argintii. Dreapta - cuvinte metalice abia șoptite. Mișcări delicate și studiate strălucitor să îți ia ochii. Oameni de tinichea, superb creați, prea fără cusur pentru a atrage vreun individ atenția. Nu. Admirația este pentru masa de trupuri, fără a putea să distingi vreo trăsătură distinctă.

Singurătate. Cea mai grea singurătate, cea interioară. Dar nu îți e teamă mai degrabă de cineva care îți răpește solitudinea ca să nu îți ofere nimic valoros la schimb? Ba da. Și de aia stai încă pironit pe loc.

Orizonturi gri la ferestrele înalte luminate de lumină artificială mică și albă. Ochi gri privesc orizonturi gri dorindu-și să fie verzi. Ochii. Ca un panou verde pe care poți manipula realitatea să o înfrumusețezi după dorință.

Paharul de cristal din mână ține în el uitarea. Zâmbești. Știi că ai suficientă forță să îl ții în mănă fără să bei din el. Ești mai curajos de atât. Mâinile reci îți amintesc că focul argintat se stinge rapid.

Pe cer sunt stele? Sau sunt artificii? Pe cine să întrebi? Îți privești imaginea în oglindă câteva secunde, apoi te hotărăști să îți pui și tu armura metalică.

Ești mai vulnerabil acum.