În atmosfera claustrofobică cobor. Aerul rece se înfășoară în jurul meu ca 1000 de panglici de mătase udă. Nu se vede nimic. E pustiu. Sunete? Vântul și cele pe care le fac pantofii mei. Mă așez pe o piatră învechită de ploi pe marginea drumului. Locul ăsta e identic cu timpul: nu se vede ce ai lăsat în urmă, nu poți vedea ce ai înainte, iar aici, lângă, e rece și singuratic. Nu știu dacă se va schimba ceva sau dacă mai trece cineva pe aici. Ce e clar în momentul ăsta e întunecat și încremenit: cerul, pământul, drumul, copacii, iarba, eu.
Privesc un fel de mare iluzorie care te urmărește constant și își face loc cu forța oriunde te-ai afla.
