Nu sunt o fiinta solară, chiar opusul. Îmi place întunericul nopții iluminat artificial de felinarele lungi care ucid toate culorile și zugravesc tot într-un minimalism monocrom.
Mi se par fascinante luna și stele, aerul rece care te înfioară și liniștea profundă. Sunt decorul perfect, un fundal primitor pentru mintea mea ocupată să deseneze fiecare trăire de cel puțin trei ori, și cu fiecare iterație tot mai indescifrabil.. Ies din casă și îmi ascult pașii lungi pe trotuarul vechi lustruit de o ploaie măruntă. În noaptea asta totul pare puțin tragic, crengile copacilor sunt bandajate, aerul e plin de fum, iar cerul zgâriat. De nori atârnă păsări mici care par epuizate de un zgomot monoton.
O sumedenie de semne distorsionate se succed rapid în fața mea ca iluminate de reflectoare gigant și apoi dispar ca un miraj în noapte. Rămân încremenită, coplesită de imagini fără a le găsi vreun sens. Mă gândesc dacă am dormit noaptea trecută. Sau acum două.
