Serpentine

E de-a dreptul înspăimântător cât de tare mă poate răscoli un vis. Evit să le numesc coşmaruri pentru că ştiu că se vor mânia şi se vor întoarce împotriva mea. Mai mult decât o fac deja.

Visele sunt un  motiv pentru care fiecare om îşi doreşte să vină noaptea. Să cazi în inconştienţă atăt de frecvent ar fi un sacrifiu prea mare adus în defavoarea vieţii. Astfel că au fost create visele. Măcar 25 de ani din viaţă să faci ceea ce îţi doreşti cu adevărat. 

Azi-noapte, visând, am învăţat numeroase lucruri. De parcă subconştientul meu vrea să aducă la suprafaţă în fiecare noapte cele mai mari frici şi fobii ale mele. Şi sunt interminabile. Probabil cu scop didactic. Să mă facă conştientă de ele, să învăţ din ele, să mă aştept la ele să devină reale şi atunci să le pot înfrunta. Cel puţin asta sper. 

Azi am experimentat un sentiment de singurătate extremă. Chiar dacă sunt mulţi oameni în jurul meu. Si ce e mai rau ca am mai simtit asta si alta data. 

Păsări de gheaţă care nu mai pot cânta

Prima oară când am văzut întinderea peisajului polar din faţa mea am rămas blocată. Îmi place foarte mult zăpada şi frigul, dar de data asta am simţit altceva.  Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am asistat la primul accident rutier şi am simţit mirosul morţii. Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când mi s-a spus că „va veni şi vremea noastră” fără să o şi creadă. Acelaşi sentiment pe care l-am avut când o persoană importantă pentru mine a vrut pur şi simplu să iasă din viaţa mea. Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am fost să vizitez mormântul unui prieten care m-a făcut să irosesc flacăra unei brichete pe o lumânare, în loc să ne aprindem ţigările cu ea.

Acel sentiment de pustiire pe care doar ceva monoton şi repetitiv ţi-l poate da, un fel de picătura chinezească îngheţată. Aşa cum se întâmplă acum.  Suflul arctic îmi dă dureri atroce de parcă sunt la limita unui stop cardiac. Dar tot el mă readuce la viaţă de fiecare dată, menţinând o agonie în care doar o fiinţă tenebroasă, non-umană, ar putea să o provoace.

Am jurat că nu ating cu mâinile zăpada, mi se pare ceva sinistru în imaculatul ei. E perfectă şi perfecţiunea cauzează demenţă.

Vreau să ies din acest labirint fără ziduri, dar nu îmi pot aduna nicicum gândurile. Pornesc într-o direcţie aleatorie rugându-mă fierbinte să fie cea bună. Fiecare pas e o poartă spre necunoscutul pe care nu îl pot accepta. Pentru că nu ştiu dacă e poarta spre Bine sau spre Rău.

 Deodată, deschid ochii. Sunt întinsă în pat. Realizez că e doar un coşmar. Dar îmi e  frică. Îmi e frică să nu simt toate lucrurile care mă dor deodată. Prefer o semi-inconştienţă ordonată care să îmi servească trăirile cu linguriţa. 

Foto

Vid plin de nimicnicie

Privea cum lumina scădea uşor, uşor în timp ce îl ţinea strâns în braţe. Îi auzea inima bătând, singurul zgomot care o linişteşte în ultimul timp. Zgomotul de fond infernal care o asurzeşte când e singură creşte de fiecare dată când încearcă să îl ignore. Şi e continuu şi îi face rău, dar acum nu se gândeşte la asta.

Şi stă aşa ore în şir ştiind că sfărşitul e aproape. Simte cum se apropie clipa. Orice ar face nu va mai putea da inapoi, a promis că nu va face asta. Chiar dacă îi se întunecă lumina din ochi de durere şi disperare, trebuie să fie tare şi să ducă asta la bun sfârşit, oricum nu mai are ce să salveze. Viaţa din ea s-a risipit de ceva timp, nu mai are nimic. Se gândeşte că el va fi la fel de fericit cu oricine în locul ei, deci nu se simte vinovată. Dar ce o chinuie cel mai tare e faptul că ea îşi va petrece eternitatea întrebându-se "dar dacă...".

Nu îndrăzneşte să îl trezească să îşi ia rămas-bun. În gând îi spune că îl iubeşte şi îl sărută uşor pe frunte.Se gândeşte "Ai avut un înger păzitor, dar nu ai ştiut. Ar fi trebui să ai sentimente mai profunde, dar nu ai ştiut. Mi-aş dori acum să mă ţii de mână ultima oară, dar nu ai ştiut. Îmi pare rău că nu ai ştiut."

Acum o cuprinde panica şi şi-ar fi dorit să doar un alt coşmar obişnuit prezent în fiecare noapte de mult timp încoace. Dar e real şi trebuie să plece acum; încet, încet nu îl mai poate ţine în braţe şi cu lacrimi în ochi se lasă cuprinsă de griul uniform care îi promite linişte, dar e doar amăgire şi ea o ştie. Salută fatalitatea şi Timpul.

El doarme liniştit în continuare.

Foto de aici

Filmul meu în culori pe care nu ştiu să le numesc

Nu am mai scris de ceva timp. Şi nu pentru că nu am avut inspiraţie, am multe foi pe care le-am rănit cu tot felul de cuvinte. Dar parcă nu se materializau în ceva. Ceva-ul acela de care am nevoie pentru a avea curaj să introduc cea mai neinspirată parola pe care am putut să o setez şi pe care nu îmi explic de ce nu o schimb, şi să tastez literele pe "foaia" albă care se desfăşoară în faţa mea.

Mă privesc în oglindă. Mă ajută să îmi fac introspecţii mult mai eficient. Ştiu că nu asta vreau să fac, să devin, nu e calea mea, nu o vreau, nu mă avantajează, nu o doresc. Am făcut multe alegeri greşite, am tratat persoane şi situaţii superficial. Dar ştiu că de asta mă voi lovi atât timp cât voi trăi din cauza firii mele duale. Doi poli extremi se luptă constant în fiinţa mea şi mă fac să iau cele mai radicale decizii sau să fac cele mai ciudate lucruri. Dar chiar incompatibilitatea asta dintre decizii ma face să mă simt împlinită chiar dacă, alternativ, le neg. Multe lucruri din ultimul timp le simt ca pe o înfrângere, deşi conştient nu cred asta. Nu sunt competitivă de felul meu, eu mai degrabă caut să ma autodepăşesc şi nu pe alţii. E aşa de banală ultima frază că mă face să zâmbesc, dar e foarte sinceră.

De obicei nu mă cramponez de persoanele din viaţa mea. Cele care contează şi vor să fie acolo le respect şi le iubesc. Restul oamenilor care s-au perindat de-a lungul timpului nu m-au tras înapoi, dar nici înainte. Nu vreau să spun că prezenţa lor a fost inutilă, doar că au contat doar atunci. Orice ar fi fost acum nu ar reprezenta nimic. O dată ce te "şterg" nu am buton de undo. Nu mă bucură acest lucru. Poate părea rece şi meschin, dar nu pot să mă mint singură.

Prea multă sinceritate nud în postul ăsta. Nu mă face să mă simt foarte confortabil asta, de obicei romanţez totul să las loc de interpretare. Dar azi simt altceva.

Ecouri de nelinişte

Întrezăresc deja vălul de negură ce mă aşteaptă cu nerăbdare să îmi hrănească visele şi nopţile cu durere pură, iar zilele cu agonie înăbuşită. Parcă îmi pare familiar şi mă pregătesc să simt răni adânci ce se vor redeschide să îmi reamintească că răul nu e doar o imperfecţiune a omenirii, ci e cel mai dulce nectar al său cu care se înfruptă neîncetat.

Şi voi fi din nou singură. Nu e nimeni aici. Mă uit în stănga şi văd un perete de tunete şi flăcări ascuţite. Mă uit în dreapta şi crengile copacilor mă ameninţă că mă vor sfăşia. În spate simt o greutate care nu mă lasă să mă întorc. E Timpul care ar vrea să rămân acolo, pironită pe vecie pentru că ştie că îmi e frică să păşesc acum.

Fiecare secundă acolo mă va durea o eternitate.

Ştii şi tu că e sfârşitul, nu se mai poate amâna sau evita. Timpul ne-a menajat, dar acum a venit să îşi revendice ce îi aparţine. Şi crede-mă că am căzut în genunchi în faţa lui, şi am plăns şi i-am făcut promisiuni nenumărate, dar e o fiară pe care nu o pot înfrunta oricât de tare mi-aş dori.

Sursă foto

Hater 1

Mă dezgustă cum unii băieţi pe care să spunem îi cunosc, pot fi atât de inconştienţi (şi aici e vorba de momentul când nu sunt "îmbibaţi" de alcool şi alte chestii, deşi rar se întâmplă). Băiete, dacă vei ieşi în fiecare sâmbătă cu altă fată, citeşte bine, în veci nu vei reuşi să îţi stabileşti o relaţie bazată pe sentimentele pe care tu le aştepţi. Degeaba plângi la beţie că nici o fată nu merita mare iubire ce o porţi în sufletul tău duios şi blând. Tu porţi cea mai mare parte din vină.
Aaa, nici nu vreau să mă gândesc că vei da vina pe acele fete pe care le alternezi mult prea frecvent.

Şi bitch, te ştii bine, n-are rost să îţi tastez numele, nu mă mai suna la 3 dimineaţa să mă deranjezi. Dacă ai ceva de exprimat în cuvinte (deşi mă îndoiesc că poţi) abordează-mă faţă în faţă dacă eşti în stare. (e vorba de un băiat. să nu se facă confuzii).

Îmi pare extrem de rău că îmi "murdăresc" blogul cu astfel de post-uri.

Luna desenată de Soare e etern incertă

Mă prăbuşesc sub greutatea de colos a gândurilor pe pământul uscat şi tern. Simt sub degete crăpăturile tăioase, care însetate îmi beau cu lăcomie sângele care se prelinge. Vântul fierbinte îmi răvăşeşte părul care capătă culoarea prafului roşcat. Durerea care mă chinuie creşte în intensitate, mă arde în fiecare fibră a corpului, o dată cu setea care îmi acaparează fiecare colţ al minţii.

Nu mai sunt în stare să plâng. Am şi uitat de tine. Am uitat că tu ai creat acest deşert special pentru a mă aduce aici, rănită. Am uitat totul. Durerea mi-a şters memoria. Dar a fost agonizant, o tortură lentă şi sadică care m-a făcut să mă pierd.

Ai fost singurul, după o eternitate, căruia i-am arătat tainele din cutia de granit Am avut o încredere lipsită de raţiune din prima secundă în care te-am întâlnit. Speram că pot să îţi povestesc istoria lor, să le sortăm împreună, să râdem de ele. Dar tu ai ales altceva. Neştiinţa ţi-a umbrit aura. Ai devenit negru şi rău.

Am pierdut liantul la NOI. Acea încredere iraţională. A fost şi otravă şi  licoare.

Piramidă

De aici, de unde stau, nu pot vedea foarte clar totul. Nu ştiu la ce să mă aştept, nu ştiu dacă va fi bine, nu ştiu nici măcar cum va fi. Îmi e frică, dar doar până voi ajunge acolo, apoi voi ştii.

Te privesc şi nu ştiu dacă eşti al meu sau dacă eşti aici, nici măcar nu ştiu dacă exişti cu adevărat. Nu ai dovedit-o încă în nici un fel. Aştept să o faci. Nu am cum să îţi cer ceva, nu sunt în măsură. 

Mă cuprinde, uneori, o teamă nefondată că totul se va prăbuşi peste mine la un moment dat. Apoi mă gândesc că nu am cum să opresc inevitabilul. Şi uit. 

Evit să îmi fac planuri, nu îmi reuşesc niciodată, absolut niciodată. Singurul lucru care funcţionează în cazul meu e necunoscutul, deşi tot el mă şi dezechilibrează.

Îmi place să cred, mă face să mă simt confortabil. Mulţi mă întreabă cum pot să mai cred. Nu sunt fanatică, doar că îmi aduce linişte, orice ar fi. Dar nici nu las mai mult decât spiritualitatea în voia zeilor. Nu mă pot ajuta căt sunt aici. 

Cea mai mare temere a mea e o existenţă circulară şi lipsită de strălucire. Aşa cum o percep eu, şi în nici un caz cum o văd alţii. 

Două bărcuţe de hârtie colorată pe o apă cenuşie

De câte ori ai avut sentimentul că toată lumea e ta, că ai cei mai mulţi şi cei ma buni prieteni din lume, când credeai că petrecerea nu se va mai termina niciodată, că vei zâmbi pentru totdeauna şi că vei putea rămâne fericit orice s-ar întampla? 

Dar de câte ori ai simţit că eşti singur, când îţi dai seama că oamenii pe care îi credeai prieteni nu te mai caută niciodată, că umbra nu te va mai părăsi, când ţi-ai fi dorit să alegi alt drum şi ţi-ai dori a doua şansă inexistentă, când visele tale nu se mai împlinesc?

Îmi amintesc cum stăteam şi priveam ploaia de stele; şi îţi puneai dorinţe lipsite de substanţă care poate au înfuriat divinitatea. Acum priveşti doar ploaia. 

Cum aş putea?

Ştii şi tu că ai judecat greşit. Te-ai ferit de lumină; te-ai ferit de multe ori şi încet, încet îţi pierzi culoarea.

Dar de ce aş vrea să îţi arăt culorile când tu eşti orb? De ce te-aş face să simţi marea când tu ai îmbrăţişat un deşert? De ce te-aş învăţa ce e căldura dacă eşti sculptat în gheaţă?

Aş putea să mă prefac, dar am obosit. Am obosit să îmi fac refugii, să mă ascund de soare. Azi m-am scuturat de praf şi l-am lăsat să mă inunde cu toată forţa. Am zâmbit pentru că, din nou, ştiu ce am de făcut.
Mi-am sortat umbrele şi le-am închis într-un sertar greu, din stejar. Nu am putut să le arunc. Cum aş putea când ele m-au urmărit atâta timp, chiar şi numai să îmi facă rău?

Vreau să proiectez lumină pe lumină, o perioadă. Reuşesc?

Ameninţare

Va ploua cu mercur şi sufletele de plumb nu ne vor apăra.


Fiinţe venite de nicăieri se îndreaptâ spre nicăieri respirând fum, iar în ochi li se citeşte un deşert verde, bolnav şi toxic. Şi mărşăluiesc la nesfârşit, şi calcă tot în picioare fără simţire. Sunt orbi la ce se petrece deasupra lor. Sunt neclintiţi la strigătele din cealaltă lume.

În genunchi îi priveşti şi şopteşti rugăciuni zeului tău. Dar el e mort acum. Carbonizat de diavoleasca dorinţă de a te salva. Mai ai răbdare puţin, totul se va termina curând. Obscuritatea se va lăsa ca o mască mortuară hidoasă şi va acoperi în sfârşit dezgustătoarea materie descompusă a umanităţii.

Şi ce dacă visez?

Şi ce dacă o fac? Oamenii te privesc ca şi cum ai suferi de un handicap: ori te ocolesc, ori te compătimesc. Da, eu visez. Ca un paradox, oamenii prea cerebrali se ţin departe de tot ce înseamnă implicare în "a trăi" . Nu vreau să ajung spectator la jocul vieţii proprii. Eu vreau să fiu în mijlocul acţiunii, chiar dacă deznodământul nu va fi unul dorit.

Am greşit? Recunosc şi încerc altceva. De ce aş continua o greşeală la nesfârşit doar pentru a demonstra ceva. Am curajul să renunţ atunci când lupta e inutilă. Mă consideri laşă? Te las pe tine să lupţi pentru idealuri făcute din fum.

Cred. Cred în iubire, cred în oameni. Zâmbeşti şi faci exact ce am scris în primul rând? Nu am spus că voi juca intr-o comedie romantică. Mă aştept să fiu rănită, să cad de la mari înălţimi, să mă trezesc în mijlocul unor furtuni, dar asta nu mă va face să mă închid într-un balon aseptic aşteptând lumea cea fără de păcat promisă.

Şi aşa voi face toată viaţa.

Schimbare de plan

Azi am găsit nişte idei notate pe hârtie şi voiam să construiesc un post pe blog. Dar parcă nu rezonez cu ele şi mi se par mult prea fataliste pentru starea pe care o am. Poate şi tu eşti de vină. Poate şi piesa care îmi explodează în căşti. Nu ştiu încă sigur. 

Dar oricât aş încerca nu văd nimic bun în "Rămas bun". 

El: Unde am greşit oare?

Ea: Nu ştiu.

El: Unde am greşit oare?

Ea: Mai putem salva ceva?

El: Unde am greşi oare?

Ea: Nu vreau să pleci.

El: Unde am greşit oare?

Ea: Chiar nu ştiu. Spune-mi...

El: Rămas-bun?

Ea: Spune-mi, vei pleca? 

El: Da. Nu mă pot regăsi. Acum sunt, în secunda următoare nu mai ştiu. 

Ea: Dar doar împreună strălucim.

El: De mult timp e furtună.

Ea: Renunţi?

El: Nu. Acum un minut aş fi spus da. Acum nu mai am la ce renunţa.

Ea: Nu pot să spun "Rămas-bun"...

El: Nici nu vreau să spui. Nu rămâne nimic bun. 

Gânduri îndoite şi aruncate

Mă gândesc la tine. Mă gândesc mult la tine. La cum eşti, cum te comporţi, ce spui şi apoi alunec departe, şi gânduri gri îmi vin în minte. Cu cine eşti, ce faci, unde eşti, oare te gândeşti la mine sau cineva te întreabă de mine, şi dacă răspunsul e da, ce spui. Şi mă otrăvesc singură şi îmi vin în cap cele mai nebuneşti planuri. Îmi privesc telefonul poate poate dai vreun semn, un mesaj ceva, orice. Dar nimic. Te-aş suna eu, dar alung gândul repede, mă face să mă simt prost. Îţi scriu sute de mesaje pe care mă mint că le voi trimite la "1,2,3..." ascunzându-mă apoi sub plapumă pentru a nu auzi dacă îmi răspunzi sau nu (dintotdeauna am făcut aşa, consideram că impactul oricărui răspuns se atenuează după ce ieşi din starea aceea de nelinişte amestecată cu emoţie, frică, indoială), dar pe care le şterg repede. Poate par indiferentă şi mi-e ciudă că nu sunt. Te-am simţit aproape. Uneori visez că eşti aici. Alteori simt că nu mă cunoşti. Vreau să trec peste situaţia asta. Şi cu toată hotărârea mea tot nu pot. Cel puţin nu acum.

Lucrurile astea le-am simţit azi la o persoană foarte apropiată mie. Nu mi le-a spus, pur şi simplu le-am ştiut. Bineînţeles că vei gândi "Lucrurile astea sunt banale, oricine le poate ghici". Dar nu contează doar să le cunoşti trebuie să le simţi intensitatea când se manifestă.

De ce?

Sunt dezamăgită. De mine. Pentru că întotdeauna fac alegeri pe care sper să fie corecte. Şi de cele mai multe ori nu sunt. Dar ştii de ce? Pentru că le fac doar prin prisma blestemată a sentimentelor şi emoţiilor fără pic de judecată conştientă. E atât de bine, dar durează atât de puţin încât am senzaţia că nu merită.

Mă deranjează că nu îmi spui nimic. Ştiu, sunt perfect conştientă că nu ar trebui, dar tot mă deranjează enorm.. Probabil ar trebui să îţi spun eu ceva, orice. Probabil mi-ai răspunde. Dar nu m-ar mulţumi în nici un fel. Îmi fac scenarii în cap "ce ar fi dacă..." care nu fac decât să îmi alimenteze angoasa şi care oricum sunt inutile.

A fost o greşeală? Eu nu o simt aşa. Dar de ce nu, când tu stai acolo şi eu aici? Te privesc fugar, poate, poate un gest de-al tău sau un cuvânt îmi va da un indiciu că aşa e. Şi mă sperie că va veni curând.