Ecouri de nelinişte

Întrezăresc deja vălul de negură ce mă aşteaptă cu nerăbdare să îmi hrănească visele şi nopţile cu durere pură, iar zilele cu agonie înăbuşită. Parcă îmi pare familiar şi mă pregătesc să simt răni adânci ce se vor redeschide să îmi reamintească că răul nu e doar o imperfecţiune a omenirii, ci e cel mai dulce nectar al său cu care se înfruptă neîncetat.

Şi voi fi din nou singură. Nu e nimeni aici. Mă uit în stănga şi văd un perete de tunete şi flăcări ascuţite. Mă uit în dreapta şi crengile copacilor mă ameninţă că mă vor sfăşia. În spate simt o greutate care nu mă lasă să mă întorc. E Timpul care ar vrea să rămân acolo, pironită pe vecie pentru că ştie că îmi e frică să păşesc acum.

Fiecare secundă acolo mă va durea o eternitate.

Ştii şi tu că e sfârşitul, nu se mai poate amâna sau evita. Timpul ne-a menajat, dar acum a venit să îşi revendice ce îi aparţine. Şi crede-mă că am căzut în genunchi în faţa lui, şi am plăns şi i-am făcut promisiuni nenumărate, dar e o fiară pe care nu o pot înfrunta oricât de tare mi-aş dori.

Sursă foto