duminică, 13 octombrie 2013

S-a întors

Am urcat în trenul vechi și ruginit cu inima îndoită, dar și fericită că fugeam. Nu conta că era așa greșit ce făceam, dar e în natura mea să fug. Mă așez direct pe podeaua vagonului și strâng rucsacul la piept simțindu-mă obosită, iar peisajul repetitiv și zgomotul de metal mă extenuau. Deodată, prin micul geam din fața mea văd o față cunoscută. De fapt îi văd doar ochii. Același albastru, puteam să îl recunosc oriunde. Nu puteam să cred că se întorsese. Oare de ce? Ce vrea acum? Cum de a știut că sunt aici? Întrebări și întrebări care mă frământau, dar mă și linișteam știind că nu mai are ce lua. Îmi feresc privirea de ochii care nu clipeau și încet, încet totul se întunecă și dispare. Când mă trezesc realizez că trenul se oprise. Mă ridic amorțită și privesc afară. Un imens câmp. "Super, exact ce îmi doream ", mă gândeam sarcastic. Sar din vagon și îmi caut în rucsac o bluză.

"Dă-mi și mie una."

Tresar, dar nu mă întorc. Știam ce e în spatele meu, nu mă înșelasem mai devreme.

"Nu cred că se potrivesc cu stilul tău", continui ca și cum mă așteptam să îmi vorbească.

"Nici nu te-ai uitat la mine", și îmi smulge din mână o cămașă veche, în carouri roșii și albastre și dispare.

Zâmbesc vag și mă uit dezorientată în jur. Nu aveam idee unde eram, așa că pornesc de-a lungul căii ferate în direcția opusă venirii. "Iar fug, întotdeauna găsesc un motiv să fug. Chiar așa lașă sunt? Sau fac asta doar atunci când știu că nu am control asupra lucrurilor?", și tot gândind așa nici nu realizez că am lăsat trenul mult în spate. Ridic ochii și în fața mea era el mergând în aceeași direcție. "Ce o fi făcut cu bluza mea?" Dar știam răspunsul. Avea nevoie de ea să o interiorizeze și să își amintească.
Alerg să îl ajung din urmă. Acum mergem împreună, dar el pare că nu mă observă, merge și privește nepăsător înainte de parcă ar mai fi făcut drumul ăsta de mii de ori.

"Pot să te întreb ceva?"

"De ce?"

Mi se părea o nesimțire să mă întrebe asta. Ce caută aici atunci? De ce a vrut să îl văd? De ce a vorbit cu mine? Simțeam că inima o ia la goană, dar încerc să par rece.

"Așa. Mi se pare interesant. Nu credeam că o să te mai văd vreodată. Nici nu îmi doream, de altfel."

"Nu sunt convins de asta."

"De ce crezi că aș vrea să te mai văd? Mi-ai luat tot. Și de atunci continui să iau tot de la cine pot. Cred că am devenit tu."

"De asta am venit."