Îmi sprijin obrazul de sticla rece și prin geam privesc cerul gri închis cum își adună norii violeți care parcă fug de cine știe ce grozăvie care se petrece în zare. Aud tunete slabe și întunericul face ziua să pară la apus. Sunt obosită și aș sta acolo nemișcată dacă el nu mi-ar răscoli camera căutând ceva. Nu știu ce caută, nici nu vreau să știu. Îmi deschide dulapul cel mare și în sfârșit zice:
”De ce văd numai negru?”
”Nu e tot negru. Dar tot ce atingi devine negru”, zic eu cu un zâmbet slab fără să mă întorc la el. Se oprește. ”Și în 5 minute vreau să plec. Găsește o dată ce vrei!”
”De parcă ar fi așa ușor”, zice el și un tunet accentuează severitatea tonului său.
Ies afară, în ploaie și agitația norilor se propagă și la aerul din jur, dându-i parcă viață. El merge în același ritm cu mine, în stânga mea.
”Sinister, sinistra. Din stânga vin întotdeauna nenorocirile” zic eu ca pentru mine. ”Nu e adevărat?” zic mai tare cu privirea fixă la părul lui blond.
”Știu ce vrei să faci. Și nu pot să te las să o faci.”
Ignor spusele lui, dar îmi dau fiori. Și în același timp o furie oarbă mă năpădește.
 |
| Poza aici |
