duminică, 2 octombrie 2016

Piatră și stea: imagini absurde (I)

Fixează cu privirea două bucăți rectangulare de pânză de culoare albastru safir, dinamice și neuniforme. Una cerul, alta marea. Ambele se privesc și fiecare se simte celălalt. E confuzie continuă. Nu știu unde le sunt limitele, nu se ating niciodată. Pot doar să ghicească ce e în reflexia celeilalte. Una e fără greutate, cealaltă cântărește cât o lume întreagă. Apoi e invers. Întunericul și lumina le stăpânește pe ambele. Viața și moartea sunt prezente în amândouă. Sunt identice în diferențele lor.

Culorile nu sunt solide. Sunt diluate și uneori devin cerul unor lumi paralele. Stelele sunt învăluite de ceață lichidă și atât de tăioase că te dor ochii dacă le privești în suflet. Sunt vii și totuși inerte. Poți să strigi tare la ele îți vor întoarce doar liniște catifelată.

Pe care o vrei?

Forța lor separată e infinită. Combinată poate transcende orice cunoaștere experimentală. Dar una aruncă valuri de granit înalte să zgârie bolta, iar cealaltă varsă gloanțe fluide să tulbure luciul.




Poza aici

sâmbătă, 20 august 2016

Foc şi piatră. Ploaie şi cenuşă.

Mă gândesc de multe ori dacă e inutilă mistuirea aceasta continuă. Se simte ca şi cum fiecare fibră şi celulă din componența mea e un depozit de napalm. Şi doare. 

Permanent încerc să uit, să închid undeva conştiența şi să fug de ea ca să pot funcționa. Şi niciodată nu îmi reuşeşte. De v-ați ascunselea e un joc la care pierd instant. De fiecare dată ma întorc la spațiul otrăvit de care m-am lepădat de prea multe ori. 

Şi aici e veşnicul foc. Oare face bine? Oare arde ca să facă loc altor frământări şi nelinişti? Oare focul îmi e prieten? Un prieten crud care îmi e vital? 

Mă întreb dacă aş fi goală pe interior, oare focul se va stinge de la sine? Nemaifiind alimentat? 

Dar am făcut şi asta. Şi nu s-a stins nici măcar pentru 20 de secunde. Am înfruntat rafale de vânt puternice şi ploi torențiale doar, doar să simt alinare. Iubesc furtuna. De asta o iubesc. Imi e draga amplificarea asta nebuloasa a atmosferei din jurul meu pentru că ea concurează cu focurile care se aprind constant. E liniştitoare pentru ca mie imi aduce echilibru. Agresivitatea manifestărilor atmosferice concurează cu haosul din interiorul meu. Ca doi titani care se măsoară în forță şi luptă pentru supremație. 




sâmbătă, 25 iunie 2016

Nu mă pot vedea in oglindă, dar mă pot multiplica în întuneric

Deschid cu greu ochii şi privesc spre sticla uşii care îmi lasă impresia că noaptea s-a adăpostit în holul meu de soarele strălucitor. Ce ironic, dar şi potrivit în acelaşi timp! Trec prin umbra groasă ca prin fum şi ea face rotocoale în jur. Parcă mă verifică, dar îmi dă aprobarea când se oglindeşte în interiorul meu.
Mă suspecta ca nu mai am acelaşi grad de negură. Se linisteşte repede. 

O tristețe sfâșietoare îmi cuprinde simțurile imediat ce ies din amorțire. Mi-aş dori să fie noapte mereu. Să pot spera continuu că ziua care va veni va umbri durerea cu strălucirea şi nebulozitatea ei. Să scap de renunțarea asta care imi degradează materia şi spiritul. Să scap de acceptarea fatalității şi să găsesc un scop pentru care vreau să fiu aici şi peste 3 ore. Dar nopțile și zilele se succed prea repede ca să am timp să încerc să găsesc ceva.

Toți se îneacă prea tare cu praful existențial ca să mai fie capabili să distingă între nălucire şi real. Fiecare alege ce e acolo lângă el, uşor de atins, comod fără să îl intereseze dacă sunt din fum sau granit. Nişte colecționari iraționali.Valoarea se măsoară în timp, dar ceasul meu a încetat demult să arate ora. Arată obsesiv înspre aceeași direcție pe care eu nu vreau să o văd. 

Banca pe care m-am oprit de nenumărate ori e acum ocupată. O vioară fără corzi e acolo liniștită și mută. Mă așez lângă ea cu teamă. Întotdeauna i-am evitat sunetul melancolic. Dar pe ea o respect că nu se mai tânguiește amarnic. Dar stai, ce mai rămâne atunci? Ce reprezintă obiectul ăsta dacă și-a pierdut cea mai importantă caracteristică? 

Cred că vreau să plec. Nu știu unde. 


marți, 29 martie 2016

Umbre lungi, eterne

(continuare)

Îmi sprijin obrazul de sticla rece și prin geam privesc cerul gri închis cum își adună norii violeți care parcă fug de cine știe ce grozăvie care se petrece în zare. Aud tunete slabe și întunericul face ziua să pară la apus. Sunt obosită și aș sta acolo nemișcată dacă el nu mi-ar răscoli camera căutând ceva. Nu știu ce caută, nici nu vreau să știu. Îmi deschide dulapul cel mare și în sfârșit zice:

”De ce văd numai negru?”

”Nu e tot negru. Dar tot ce atingi devine negru”, zic eu cu un zâmbet slab fără să mă întorc la el. Se oprește. ”Și în 5 minute vreau să plec. Găsește o dată ce vrei!” 

”De parcă ar fi așa ușor”, zice el și un tunet accentuează severitatea tonului său.

Ies afară, în ploaie și agitația norilor se propagă și la aerul din jur, dându-i parcă viață. El merge în același ritm cu mine, în stânga mea.

Sinister, sinistra. Din stânga vin întotdeauna nenorocirile” zic eu ca pentru mine. ”Nu e adevărat?” zic mai tare cu privirea fixă la părul lui blond.

”Știu ce vrei să faci. Și nu pot să te las să o faci.”

Ignor spusele lui, dar îmi dau fiori. Și în același timp o furie oarbă mă năpădește.

Poza aici



luni, 21 martie 2016

Înălțime înnorată

Mă uit în sus şi cerul se despică. Nori cenuşii se ciocnesc, iar fulgere strălucesc enigmatic.

Stau pe marginea unei clădiri de 4 etaje şi privesc, în jos, printre tenişi la tine. Tu stai pe pământ şi priveşti absent la nişte cioburi. Ştiu cioburile alea şi ştiu că te gândeşti la toate posibilitățile. Vrei cioburile să devină ce au fost. Un întreg. Nu ştii totuşi ce reprezintă întregul, îți scapă printre degetele minții la fel cum scapă fulgere din nori acum. Ca o melodie pe care o ştii si ai vrea să o fredonezi, dar nu îți aminteşti cuvintele. 

Încă nu ploua. Nici vântul nu bate. S-a intunecat si e o tăcere mormântală. E atât de linişte încât aud cum scârțâie poarta tristeții şi te invită înauntru. Vreau să te ajut, nu vreau să pleci, dar sunt blocată aici, la înălțimea asta dureroasă. Insuficientă să te ignor, suficientă să îmi inspire teama să mă arunc în gol. 

Ce mă fac?