(fragment)
Mă scufund în apa din cadă doar să nu mai aud zgomotul sacadat din pereți. De câteva luni mă tot chinuie fără oprire amestecul ăsta de sunete discordante. Dar mai devastator e că îi știu semnificația. Oricât l-am ignorat e tot aici și nu dă semne să aibă vreun sfârșit.
Apa caldă mă învăluie plăcut și nu vreau să pierd senzația chiar dacă plămânii îmi strigă după oxigen. Un gest reflex mă face să ridic capul deasupra apei și să simt iar aer. Sunt amețită și tot se aude gălăgie.
Mă ridic greu și mi se întunecă mintea o dată cu imaginea. Ce mai vrea? De ce tot vine? De ce așteaptă să îi spun eu ceva? gândesc în timp ce iau un tricou gri din dulap.
”NU VREI MAI BINE SĂ CÂNȚI CEVA DACĂ TOT EȘTI AICI?” urlu eu până la urmă la dulapul deschis din fața mea. Din colțul opus al camerei îmi zâmbește aceeași apariție. Dacă nu l-ai știi ce e ai zice că e o încântare pentru privire. Dar e plăcut în general ca un stop cardiac.
”Crezi că eu sunt aici ca să te încânt? zise el glacial ca și cum ar fi ghicit la ce mă gândeam. Trec și peste tine în drumul meu.”
”Și de ce nu acum? Că eu îmi doresc.”
”Nu pot încă. Și totuși nu sunt aici să te ameninț. Am venit să îți amintesc că tu ești aici, încă aparții realității voastre.”
O frustrare atroce mă cuprinde la auzul acestor cuvinte. Mă și văd: un ambalaj de carton gol pe interior, dar pictat ca o piatră. O întruchipare desăvârșită a unei înșelăciuni. Dar cum să mă aștept ca el să îmi proiecteze o imagine acceptabilă a realității? Cum să mă aștept ca el să mă salveze când face exact opusul?
E doar arogant.
