Nu am mai scris de ceva timp. Şi nu pentru că nu am avut inspiraţie, am multe foi pe care le-am rănit cu tot felul de cuvinte. Dar parcă nu se materializau în ceva. Ceva-ul acela de care am nevoie pentru a avea curaj să introduc cea mai neinspirată parola pe care am putut să o setez şi pe care nu îmi explic de ce nu o schimb, şi să tastez literele pe "foaia" albă care se desfăşoară în faţa mea.
Mă privesc în oglindă. Mă ajută să îmi fac introspecţii mult mai eficient. Ştiu că nu asta vreau să fac, să devin, nu e calea mea, nu o vreau, nu mă avantajează, nu o doresc. Am făcut multe alegeri greşite, am tratat persoane şi situaţii superficial. Dar ştiu că de asta mă voi lovi atât timp cât voi trăi din cauza firii mele duale. Doi poli extremi se luptă constant în fiinţa mea şi mă fac să iau cele mai radicale decizii sau să fac cele mai ciudate lucruri. Dar chiar incompatibilitatea asta dintre decizii ma face să mă simt împlinită chiar dacă, alternativ, le neg. Multe lucruri din ultimul timp le simt ca pe o înfrângere, deşi conştient nu cred asta. Nu sunt competitivă de felul meu, eu mai degrabă caut să ma autodepăşesc şi nu pe alţii. E aşa de banală ultima frază că mă face să zâmbesc, dar e foarte sinceră.
De obicei nu mă cramponez de persoanele din viaţa mea. Cele care contează şi vor să fie acolo le respect şi le iubesc. Restul oamenilor care s-au perindat de-a lungul timpului nu m-au tras înapoi, dar nici înainte. Nu vreau să spun că prezenţa lor a fost inutilă, doar că au contat doar atunci. Orice ar fi fost acum nu ar reprezenta nimic. O dată ce te "şterg" nu am buton de undo. Nu mă bucură acest lucru. Poate părea rece şi meschin, dar nu pot să mă mint singură.
Prea multă sinceritate nud în postul ăsta. Nu mă face să mă simt foarte confortabil asta, de obicei romanţez totul să las loc de interpretare. Dar azi simt altceva.
