Şi cerul s-a împăienjenit (partea 2)

Am rămas ai nimănui. Suntem singuri şi ne târâm pe pământul mocirlos care aşteaptă să ne înghită, înfometat.

Facem rău ca să ne simţim bine, ardem tot ce avem mai scump ca să ne răcorim, minţim ca să îngropăm adevărul, ucidem ca să trăim, admirăm ca să înjosim, cîştigăm ca să pierdem, avem credinţă ca să ascundem păcatul, suntem prea bătrâni de tineri, suntem orbi pentru a putea vedea, facem război pentru pace, iubim ca să naştem ură, colorăm ca să fie negru, ne drogăm ca să fim lucizi, ne sluţim ca să fim frumoşi, suntem tot mai mulţi pentru a fi tot mai singuri. 

Căutăm orice metodă perversă să nu mai fim oameni. Renegăm această condiţie. Ne credem fiecare nişte dumnezei când, de fapt, suntem fricoşi şi fără putere. Şi ne încăpăţânăm în continuare să nu privim în sus. Cerul se descompune treptat. 

Dar nu ne pasă. 

A.

Cunosc un om. Cunosc mai mulţi, dar omul ăsta e atât de important încât simt că face parte din fiinţa mea. E o parte frumoasă pe care o adrmir de fiecare dată când mă uit în oglinda vieţii.

Şi timpul din nou mă atenţionează. Pe zi ce trece realizez că timpul pe care îl am are dinţi de oţel şi e înfometat. Şi plâng, jelindu-l ca pe un mort. Ştiu că o dată plecat nu va mai fi la fel, nu voi mai putea să îl sun să îi spun că mă simt rău şi vreau doar să stau cu el.Şi el să mă ia în braţe fără să mă întrebe nimic. Pentru că simte ce am şi ce mă doare.

E un copil frumos şi bun care a schimbat multe în lumea mea de când l-am cunoscut. Şi aş vrea să rămânem aici pe veci. Să cântăm împreună aceleaşi cântece, să nu ne placă aceiaşi oameni, să discutăm la nesfârşit aceleaşi lucruri, să îi cer cu sfială o ţigară şi să râdă de mine. Să fim noi. Dar totul e efemer şi nu pot cere asta.

Curând o să fie ziua lui. Nimic din ce aş zice şi aş face simt că nu e de ajuns şi probabil voi sfârşi cumpărându-i un cadou mediocru care nu va reprezenta nimic din ce aş vrea. Şi îmi cer scuze pentru asta.

Luptă grea

Stau şi o privesc de câteva minute în şir. Râde şi îl atinge din când pe braţ. El o priveşte cu o aroganţă studiată pentru a o impresiona.

Îi privesc atât de insistent încât mă mir că nu mă observă. Privind-o îmi amintesc cum îmi povestea ore în şir cu suferinţă in voce şi cu ochii în lacrimi despre un om si o iubire pe care atunci o credeam unică şi sinceră. Alt om, nu cel pe care îl are în faţă. De atunci a trecut mult timp şi poate că şi ea a uitat, dar pe mine m-a marcat ca un tatuaj nedorit.

Îmi întorc privirea, mă ridic şi plec. Ies pe uşă şi vântul puternic mă înfioară. Nu sunt hotărâtă în ce direcţie să merg aşa că rătăcesc singură pe străzi. Faptul că e întuneric, frig, noapte şi că sunt singură mă alină puţin. Realzez pentru a suta oară că nu am pe cine să mă bazez că sunt singură şi trebuie să rezist. Sunt propriul meu prieten şi duşman.

Dintotdeauna am dus o luptă cu mine însumi care mă face să simt că trăiesc.