A.

Cunosc un om. Cunosc mai mulţi, dar omul ăsta e atât de important încât simt că face parte din fiinţa mea. E o parte frumoasă pe care o adrmir de fiecare dată când mă uit în oglinda vieţii.

Şi timpul din nou mă atenţionează. Pe zi ce trece realizez că timpul pe care îl am are dinţi de oţel şi e înfometat. Şi plâng, jelindu-l ca pe un mort. Ştiu că o dată plecat nu va mai fi la fel, nu voi mai putea să îl sun să îi spun că mă simt rău şi vreau doar să stau cu el.Şi el să mă ia în braţe fără să mă întrebe nimic. Pentru că simte ce am şi ce mă doare.

E un copil frumos şi bun care a schimbat multe în lumea mea de când l-am cunoscut. Şi aş vrea să rămânem aici pe veci. Să cântăm împreună aceleaşi cântece, să nu ne placă aceiaşi oameni, să discutăm la nesfârşit aceleaşi lucruri, să îi cer cu sfială o ţigară şi să râdă de mine. Să fim noi. Dar totul e efemer şi nu pot cere asta.

Curând o să fie ziua lui. Nimic din ce aş zice şi aş face simt că nu e de ajuns şi probabil voi sfârşi cumpărându-i un cadou mediocru care nu va reprezenta nimic din ce aş vrea. Şi îmi cer scuze pentru asta.