Timpul tricotează cu ușurință întunericul, ochi după ochi, așezându-l în ferestrele mele ca pe niște perdele negre de stofă groasă. E liniște și trist, iar eu încerc să nu fac niciun zgomot păstrând aerul de doliu. În spatele ferestrelor acoperite, vântul zburlește lugubru frunzele neînsuflețite. Copacii resemnați încearcă cu disperare să-și legene crengile cu grație, dar par dezarticulați încercând să trezească frunzișul muribund.
Toamna, repezită, smulge câte-o frunză pe care o citește în viteză, neliniștită căutând ceva ce mie îmi e străin. O văd cum apoi așează frunzele citite în jurul copacului cu grijă să nu le încurce exact ca pe filele descusute ale unei cărți rare.
Din când în când, privește tristă cum oamenii au ars deja grămezi întregi de secrete, inconștienți și nesimțitori și o înțeleg.
Din când în când, privește tristă cum oamenii au ars deja grămezi întregi de secrete, inconștienți și nesimțitori și o înțeleg.
Firele de curent formează portative negre pe cer, de la stâlp la stâlp. Păsările se plimbă pe ele îngrijorate ca niște note muzicale din registrul grav. Piesa descrisă o simt ca pe o vibrație pe care o am cand sunt acolo, în haos, cu tine.
