Cât de nemiloase sunt gândurile în timpul nopții. Au colți mari și gheare de oțel care sunt folosite atât de agil că ai putea muri dacă nu ești atent.
Dacă ai putea vizita spațiul meu interior ai găsi oseminte peste tot. Am murit de atâtea ori în atâtea locuri încât nu știu cum mă adun în fiecare diinineață. Pot să vizualizez fiecare loc din această grădină mortuară, dar doare mult prea tare de aceea nu mă pot opri deloc. Sunt prinsă în această plimbare veșnică ca nu cumva lianele puternice ale amintirilor să mă prindă din urmă și să mă asfixieze.
Te-am văzut undeva departe, aproape de poartă, sprijinit de barele înnegrite de vreme și am mers în direcția ta. Părea cea mai logică mișcare în acel moment, gândind naiv că aș putea să plec de aici. Tu m-ai văzut, dar nu îmi amintesc dacă ai zis ceva sau dacă ai zâmbit. Știu doar că am simțit un curent electric care mi-a scurtcircuitat toate sinapsele când mi-ai atins părul. Am înghețat de frică. Am avut preț de câteva secunde imaginea din interiorul unui fulger care cade pe pămant. Atât de frumos și atăt de mortal.
Am rămas ca o statuie, rece și neclintită la exterior, dar interiorul dezlănțuie un uragan F5 la fiecare 4 minute de atunci.
sâmbătă, 21 noiembrie 2015
sâmbătă, 24 octombrie 2015
Țărm negru lângă o mare de metal
(fragment)
Mă scufund în apa din cadă doar să nu mai aud zgomotul sacadat din pereți. De câteva luni mă tot chinuie fără oprire amestecul ăsta de sunete discordante. Dar mai devastator e că îi știu semnificația. Oricât l-am ignorat e tot aici și nu dă semne să aibă vreun sfârșit.
Apa caldă mă învăluie plăcut și nu vreau să pierd senzația chiar dacă plămânii îmi strigă după oxigen. Un gest reflex mă face să ridic capul deasupra apei și să simt iar aer. Sunt amețită și tot se aude gălăgie.
Mă ridic greu și mi se întunecă mintea o dată cu imaginea. Ce mai vrea? De ce tot vine? De ce așteaptă să îi spun eu ceva? gândesc în timp ce iau un tricou gri din dulap.
”NU VREI MAI BINE SĂ CÂNȚI CEVA DACĂ TOT EȘTI AICI?” urlu eu până la urmă la dulapul deschis din fața mea. Din colțul opus al camerei îmi zâmbește aceeași apariție. Dacă nu l-ai știi ce e ai zice că e o încântare pentru privire. Dar e plăcut în general ca un stop cardiac.
”Crezi că eu sunt aici ca să te încânt? zise el glacial ca și cum ar fi ghicit la ce mă gândeam. Trec și peste tine în drumul meu.”
”Și de ce nu acum? Că eu îmi doresc.”
”Nu pot încă. Și totuși nu sunt aici să te ameninț. Am venit să îți amintesc că tu ești aici, încă aparții realității voastre.”
O frustrare atroce mă cuprinde la auzul acestor cuvinte. Mă și văd: un ambalaj de carton gol pe interior, dar pictat ca o piatră. O întruchipare desăvârșită a unei înșelăciuni. Dar cum să mă aștept ca el să îmi proiecteze o imagine acceptabilă a realității? Cum să mă aștept ca el să mă salveze când face exact opusul?
E doar arogant.
Mă scufund în apa din cadă doar să nu mai aud zgomotul sacadat din pereți. De câteva luni mă tot chinuie fără oprire amestecul ăsta de sunete discordante. Dar mai devastator e că îi știu semnificația. Oricât l-am ignorat e tot aici și nu dă semne să aibă vreun sfârșit.
Apa caldă mă învăluie plăcut și nu vreau să pierd senzația chiar dacă plămânii îmi strigă după oxigen. Un gest reflex mă face să ridic capul deasupra apei și să simt iar aer. Sunt amețită și tot se aude gălăgie.
Mă ridic greu și mi se întunecă mintea o dată cu imaginea. Ce mai vrea? De ce tot vine? De ce așteaptă să îi spun eu ceva? gândesc în timp ce iau un tricou gri din dulap.
”NU VREI MAI BINE SĂ CÂNȚI CEVA DACĂ TOT EȘTI AICI?” urlu eu până la urmă la dulapul deschis din fața mea. Din colțul opus al camerei îmi zâmbește aceeași apariție. Dacă nu l-ai știi ce e ai zice că e o încântare pentru privire. Dar e plăcut în general ca un stop cardiac.
”Crezi că eu sunt aici ca să te încânt? zise el glacial ca și cum ar fi ghicit la ce mă gândeam. Trec și peste tine în drumul meu.”
”Și de ce nu acum? Că eu îmi doresc.”
”Nu pot încă. Și totuși nu sunt aici să te ameninț. Am venit să îți amintesc că tu ești aici, încă aparții realității voastre.”
O frustrare atroce mă cuprinde la auzul acestor cuvinte. Mă și văd: un ambalaj de carton gol pe interior, dar pictat ca o piatră. O întruchipare desăvârșită a unei înșelăciuni. Dar cum să mă aștept ca el să îmi proiecteze o imagine acceptabilă a realității? Cum să mă aștept ca el să mă salveze când face exact opusul?
E doar arogant.
duminică, 26 iulie 2015
Ea mergea în linie dreaptă chiar dacă nu era ce voia să facă
Și se gândea: "oare cum să întorc clepsidra asta nenorocită? Că vreau să îi dau o pauză. Sau vreau mie să îmi dau o pauză? Nu vreau să pierd nimic, dar nici nu vreau sa trăiesc chiar acum. Pentru ea e oricum indiferent. "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)