Mă prăbuşesc sub greutatea de colos a gândurilor pe pământul uscat şi tern. Simt sub degete crăpăturile tăioase, care însetate îmi beau cu lăcomie sângele care se prelinge. Vântul fierbinte îmi răvăşeşte părul care capătă culoarea prafului roşcat. Durerea care mă chinuie creşte în intensitate, mă arde în fiecare fibră a corpului, o dată cu setea care îmi acaparează fiecare colţ al minţii.
Nu mai sunt în stare să plâng. Am şi uitat de tine. Am uitat că tu ai creat acest deşert special pentru a mă aduce aici, rănită. Am uitat totul. Durerea mi-a şters memoria. Dar a fost agonizant, o tortură lentă şi sadică care m-a făcut să mă pierd.
Ai fost singurul, după o eternitate, căruia i-am arătat tainele din cutia de granit Am avut o încredere lipsită de raţiune din prima secundă în care te-am întâlnit. Speram că pot să îţi povestesc istoria lor, să le sortăm împreună, să râdem de ele. Dar tu ai ales altceva. Neştiinţa ţi-a umbrit aura. Ai devenit negru şi rău.
Am pierdut liantul la NOI. Acea încredere iraţională. A fost şi otravă şi licoare.
