Astăzi mi-am purtat haina neagră pe umeri și pe cea albă în mână

De un timp privesc toate lucrurile ca și cum le văd pentru prima oară. Văd aceiași oameni cu haine noi , cuvinte noi, sentimente noi, trăiri noi, fețe noi. Văd alți oameni cu aceleași fețe, haine, sentimente, cuvinte. Locurile sunt aceleași doar schimbate detaliile. Toate lucrurile sunt aceleași, dar schimbate. Și eu sunt schimbată în același fel.

De ceva timp, am desenat un contur cu o detașare care nu îmi e caracteristică. De obicei sunt foarte atentă la grosimea liniei, la nuanțe, la corectitudinea ei , la modelul de ansamblu pe care îl compune. De fapt, alter ego-ul meu depresiv mă tot sâcâia, dar l-am alungat ca pe o pisică vagaboandă.

Azi m-am dat 12 pași înapoi și mi-am privit conturul. S-a transformat în linie punctată din cauza delăsării mele. Și linia punctată e periculoasă. Oricine poate completa pe linia punctată. Vulnerabilitatea m-a oprit și m-a făcut să stau iar aici pe jos, în liniște și să mă re-analizez.

Privesc în jur: sunt aceleași locuri, dar le văd pentru prima dată deoarece am altceva în gănd acum. Luminile de la orizontul întunecat sunt la fel de multe și strălucitoare doar că acum le văd clar. 

Spectru aproape real

Dragostea există în multe forme. Și cred în toate.Dar nu îmi plac melodiile de dragoste, piesele sau cărțile. Nu cele care o ridică în slăvi, cel puțin.

Știm toți că dragostea (erotică) are termen de expirare, că ea ne face și  nu ne face mai puternici, înfăptuiește și nu înfăptuiește minuni, vindecă și nu vindecă, oferă și  nu oferă sprijin, e și nu e vitează, e și  nu e sănătoasă, e și nu e inteligentă, e și  nu e sinceră, e și  nu e pură și e și nu e liberă.

Exact.  Dragostea e și alb și negru în același timp fără a se amesteca. Dragostea nu suportă nuanțe, e pură și astfel că acoperă orice ton al oricărui sentiment. Doar că are un mare defect: cromatica Timpului o distruge ușor.

Foto

Maledicție

Trăiesc într-o casă fără acoperiș. De fapt, e doar o singură cameră mare, rece și modest mobilată. Singurul lucru cu adevărat util este un pat cu o pătură. Și aici îmi petrec eu zilele și nopțile. Stau ore în șir singură și contemplez cerul.

Încet, încet se lasă seara ca un stol de ciori care se așează una câte una pe fire invizibile din bucățica mea de cer. Seara, se trezește singurătatea mea și  face un zgomot infernal. Mă plimb neliniștită de-a lungul camerei cu simptome tot mai acute de atac de panică. Mă gândesc că întotdeauna mi-am dorit singurătatea și acum o am. E frumoasă, nu pot minții, dar rea. Mă face să sufăr și mă transformă după bunul plac. Sunt schimbătoare ca cerul de deasupra mea, niciodată aceeași cromatică, niciodată deja-vu. Asta mi-am dorit și tot nu sunt fericită.

De atâtea ori mă gândeam să plec, dar cum să îmi las cerul aici? Mi-a devenit oglindă! Nu pot trăi fără să privesc obsesiv în sus, ca și cum aș aștepta o confirmare.

Room without roof

Fotografia picturii de aici