Pentru că într-o ploaie perfect perpetuă toată existența de sub ea devine animată. Primește o voce să se prezinte singură către univers. Natura devine o scenă imensă, iar ploaia amplifică fiecare sunet ca o catedrală veche.
Sunete dogite contorsionate de vânt ajung la mine și apoi cad grele odată cu apa pe acoperișurile de tablă lucioasă. Păsările zbârlite se oglindesc in ea, uimite de fiecare mișcare de care sunt în stare.
Mașinile trecătoare aduc cu ele o aură care se stinge rapid pe ziduri jilave. Umbre cresc, se mișcă rapid, se furișează apoi se desfac uniform în întuneric.
E apus și mă bucur ca ziua se stinge încet.
