sâmbătă, 11 mai 2013

Lumină albă


Jumătate din mine e răvăşită de rafale de ploaie, jumătate e stăpânită de un calm nefiresc şi încordat. Mă simt ca într-o zi eternă, jumătate luminată de soare, jumătate de lună. Dar unde e întunericul odihnitor care să alunge agresivitatea luminii constante? Nu pot să renasc în a fi eu dacă sunt târâtă la nesfărşit prin raze care dezvăluie tot, care dizolvă obscuritatea, o lume în care nu mai pot ţine pasul cu fiinţa mea şi capitulez în inconştienţă confortabilă.
Vreau să fie întuneric. Să mă regăsesc, să mă învăţ, să mă recunosc, să mă ridic înaltă şi să pot merge din nou sigură pe mine. Vreau să conştientizez fiecare pas pentru că doar atunci drumul va deveni obiectivul meu, oricât de sinuos şi dificil va fi.

Lumina mea e obositoare. Oricine a fost aici ştie că la un moment dat trebuie să te retragi în întunericul tău pentru că altfel începi să te îmbolnăveşti.