Alba. Astru.

O, nu, în camera albastră toate hainele îmi sunt pe jos. Formează o dezordine diafană care te atrage să le privești, dar nu le atinge. Sunt delicate și poate că se vor dezintegra în mainile tale. Sau dacă îți dorești, poți să o faci. Dar, te rog, nu strica nimic. Spune-mi culoarea ta preferată. Apoi fă liniște. Aș fi preferat să nu fii aici, să vezi toate astea. De fapt, am visat în fiecare noapte să te găsesc aici. Și acum parcă te vad pentru prima dată, deși te stiu demult. Tu mă mai știi?

Lumina se joaca pe podea cu forme. Uite luna, uite stele. Soarele se poate desena singur? Sunt convinsă că poate.

Am știut toate lucrurile astea. Apoi, am vrut să le uit. Si acum le învăț din nou.

Când gândurile prind gheață

Stăm față în față așezați pe scaune identice. Tricoul tău alb impecabil ți se reflectă în privire, lumina e așa dură că îți ascute privirea. Mă privești superior așteptând să vorbesc eu prima. Dar tu nu știi că eu nu vorbesc prima niciodată.

Ne jucăm jocul privindu-ne fix fără să clipim, dar fiecare cu alt scop. Eu să văd dacă ai vreo sclipire de sentiment în privire, tu aștepți sclipirea lacrimilor din ochii mei. Vrei să câștigi oricare ar fi miza. Și eu te las să câștigi de fiecare dată, indiferentă la ce aș putea pierde.