Și mie mi-a fost așa de frică să te trezesc. Am plâns tăcut după fiecare lucru, pe rând, dar n-am putut.
Nu te învinovățesc, nu e vina ta. Acum că totul e diferit încearcă să le descoperi din nou. Eu nu mai caut.
Stau doar și mă întreb: cum ai putut totuși să aduci furtună, dar nu și adăpost sau măcar cuvinte? Cum poți fi atât de puternic și atât de slab în același timp?
Întrebările sunt cu ecou infinit în mintea mea.
Să las să mi se stingă scânteierea din ochi sau să o multiplic cu lacrimi?
