vineri, 26 august 2011

15 septembrie 2010

Infernul? Tu ai habar ce înseamnă Infern? Cum poţi tu să spui că simţi Infernul?
Aud cum bate. Şi aud cum strigă. De atâta timp aud balada asta sinistră a inimii mele încât începe să îmi placă.

Infern pentru mine ar însemna că durerea să mă urmărească şi atunci când inima mea ar înceta să mai bată.

luni, 22 august 2011

Esenţă

Azi am privit cerul şi mi s-a părut frumos. Mai frumos ca de obicei. Privesc des cerul, dar azi a fost altfel. M-a fascinat imensitatea sa albastră prin crengile unui măceş pitic. Şi l-am privit intens minute în şir şi am simţit că, după un timp, s-a curbat în jurul meu şi m-a lăsat să simt infinitatea; s-a oglindit în mine ca în suprafaţa mării împrumutându-mi pentru puţin culorile sale şi făcându-mă să fiu o bucăţică din el.

Când eram mică îmi imaginam cerul ca pe o pânză pe care se dezvăluie în fiecare moment o altă pictură: un fond albastru cobalt cu forme abstracte albe (cărora de fiecare dată încercam, mental, să le dau o formă), un fond cu nuanţe de gri, un degrade cald de roşu şi violet, un negru adânc cu picuri eleganţi de stele şi tot aşa. Niciodată plictisitor, niciodată sentiment de deja-vu.


sâmbătă, 20 august 2011

S-a întâmplat

Ştiam că va veni şi ziua asta. O doream atât de tare că tremuram de fericire când mă gândeam la ea.
Am pierdut enorm de multe. Ce regret cel mai mult e faptul că, în timp, am dezamăgit cel puţin 2 oameni care puteau însemna ceva pentru mine.








miercuri, 10 august 2011

Declaraţie

Şi stropii de ploaie îmi dansează în  faţa ochilor ca nişte picături de sânge care şi-au pierdut substanţa de atâta  suferinţă. Timpul...vechiul meu duşman. Ne întâlnim din nou într-un moment atât de nepotrivit. Te voi înfrunta, nu mai îmi e chiar aşa frică de acea luptă deşi sunt conştientă cine va iesi învingător.

Suntem pe şoseaua cerului dar la mile distanţă. În timp. De asta îmi era teamă.

Atmosfera e solidă.

Şi totuşi? Cum ai reuşit , o, tu,Timpule, să îmi transformi lacrimile de sânge în picături de ploaie? Atât de transparente, aşa de efemere?

duminică, 7 august 2011

Acolo unde se reculege Vetmia

Îmi privesc pantofii uzaţi în timp ce păşesc pe cărarea uitată de vreme. E o seară rece de noiembrie, dar nu caut vreun loc adăpostit sau călduros, ci cu o plăcere sadică las frigul să concureze cu răceală din sufletul meu. Privirea strivită de greutatea cerului ceţos de toamnă se încăpăţânează să fixeze aceiaşi pantofi atat de familiari afundându-mă tot mai mult în abisul interior.

După o veşnicie de rătăcire prin pădurea inofensivă ce o cunoşteam de o viaţă ajung la casă părăsită şi decrepită pe care ciudat dar nu o văzusem până atunci. O văd ca prin ceaţă cu gândul să o ignor ca pe un străin care m-a smuls violent din întunericul meu interior pentru a-mi cere indicaţii sau pentru un lucru la fel de profan. Era aproape o jignire că îmi furase privirea.


Casa, odată un cămin pentru o familie, acum moartă stătea înaltă şi lugubră în umbra serii.
Ferestrele oarbe de care atârnau rămăşiţe de iederă umedă păreau că plâng, acoperişul ştirb se legăna pe o melodie mută. Zidăria rece purta cicatricile muşcaturillor Timpului necruţător.
Lemnăria emana un miros greu de putred.

Ajung lângă uşă care observ că e prinsă cu o sârmă ruginită şi imediat mă străfulgeră un gând: "Oare de ce cineva ar dori să ţină ferecată o ruină?", dar gândul îmi dispare imediat ca un cerc de fum. Străbat prima încăpere în care singurele piese de mobilier sunt o masă răsturnată şi câteva ţigle sparte şi ajung în o altă cameră mult mai mare ca prima. Nimic nu îmi atrage atenţia în mod special.
Mă uit în jur cu un aer trist: 2 ferestre, un scaun rupt, câteva cărămizi  stivuite într-un colţ, o baltă noroiasa în mijloc şi o uşiţă de vreun metru jumătate în stânga mea. Nu mă presează curiozitatea dar voiam să explorez toate ungherele acestei rămăşiţe a uitării. Mă aplec să deschid uşiţa, dar observ că nu are încuietoare. O împing fără prea multă ostenire şi uşiţa cade la pământ cu o bufnitură surdă. M-a cuprins o părere de rău la gândul că am distrus şi ultimul lucru uitat acolo de paragină. Sfredelesc intrunericul şi privirea îmi cade pe un cufăr vechi. Parcă nu mă impresionează vederea lui. Dar gândul de la intrare îmi revine din nou "Poate acesta e motivul pentru care era pusă încuietoarea aceea <teribilă>". Mă duc lângă el, mă aşez într-un genunchi şi simt lemnul rece sub degete. Ridic capacul şi zăresc o poză în interior. O privesc câteva clipe până desluşesc ce înfăţişează. Apoi toţi demonii mă cuprind, mâinile îmi devin slabe, îmi alunecă capacul cutiei care în cădere se crapă.
Ies alergând din casă, caut disperată cărarea şi o urmez în grabă, îndepărtându-mă.



După o vreme când simt că devin amorţită îmi adun toate puterile şi mă opresc. Privesc peste umăr ruină din pădure. Aceleaşi sentimente îmi revin iar şi iar dar nu mai vreau, nu mai pot, mă sfârşesc.
Negura mă înghite şi mă învăluie cu mătasea sa rece şi udă.