Azi am privit cerul şi mi s-a părut frumos. Mai frumos ca de obicei. Privesc des cerul, dar azi a fost altfel. M-a fascinat imensitatea sa albastră prin crengile unui măceş pitic. Şi l-am privit intens minute în şir şi am simţit că, după un timp, s-a curbat în jurul meu şi m-a lăsat să simt infinitatea; s-a oglindit în mine ca în suprafaţa mării împrumutându-mi pentru puţin culorile sale şi făcându-mă să fiu o bucăţică din el.
Când eram mică îmi imaginam cerul ca pe o pânză pe care se dezvăluie în fiecare moment o altă pictură: un fond albastru cobalt cu forme abstracte albe (cărora de fiecare dată încercam, mental, să le dau o formă), un fond cu nuanţe de gri, un degrade cald de roşu şi violet, un negru adânc cu picuri eleganţi de stele şi tot aşa. Niciodată plictisitor, niciodată sentiment de deja-vu.
Ce mască iţi lipseşte pentru ochii tăi, atunci când cauţi, cu disperare, lumina, fără sa ştii că ea se află in frumosul vorbelor tale?! Laşi lacrimile să iţi păteze cuvintele, uitând câţi au nevoie de conturul lor, frumos făurit. Te încăpăţânezi să cauţi frumosul în lume, ignorându-i prezenţa măreaţă, în sufletul tău!
RăspundețiȘtergereSe spune că, de câte ori priveşti cerul şi îi observi măreţia, îţi cercetezi sufletul... El se oglindeşte acolo.