Piramidă

De aici, de unde stau, nu pot vedea foarte clar totul. Nu ştiu la ce să mă aştept, nu ştiu dacă va fi bine, nu ştiu nici măcar cum va fi. Îmi e frică, dar doar până voi ajunge acolo, apoi voi ştii.

Te privesc şi nu ştiu dacă eşti al meu sau dacă eşti aici, nici măcar nu ştiu dacă exişti cu adevărat. Nu ai dovedit-o încă în nici un fel. Aştept să o faci. Nu am cum să îţi cer ceva, nu sunt în măsură. 

Mă cuprinde, uneori, o teamă nefondată că totul se va prăbuşi peste mine la un moment dat. Apoi mă gândesc că nu am cum să opresc inevitabilul. Şi uit. 

Evit să îmi fac planuri, nu îmi reuşesc niciodată, absolut niciodată. Singurul lucru care funcţionează în cazul meu e necunoscutul, deşi tot el mă şi dezechilibrează.

Îmi place să cred, mă face să mă simt confortabil. Mulţi mă întreabă cum pot să mai cred. Nu sunt fanatică, doar că îmi aduce linişte, orice ar fi. Dar nici nu las mai mult decât spiritualitatea în voia zeilor. Nu mă pot ajuta căt sunt aici. 

Cea mai mare temere a mea e o existenţă circulară şi lipsită de strălucire. Aşa cum o percep eu, şi în nici un caz cum o văd alţii. 

Două bărcuţe de hârtie colorată pe o apă cenuşie

De câte ori ai avut sentimentul că toată lumea e ta, că ai cei mai mulţi şi cei ma buni prieteni din lume, când credeai că petrecerea nu se va mai termina niciodată, că vei zâmbi pentru totdeauna şi că vei putea rămâne fericit orice s-ar întampla? 

Dar de câte ori ai simţit că eşti singur, când îţi dai seama că oamenii pe care îi credeai prieteni nu te mai caută niciodată, că umbra nu te va mai părăsi, când ţi-ai fi dorit să alegi alt drum şi ţi-ai dori a doua şansă inexistentă, când visele tale nu se mai împlinesc?

Îmi amintesc cum stăteam şi priveam ploaia de stele; şi îţi puneai dorinţe lipsite de substanţă care poate au înfuriat divinitatea. Acum priveşti doar ploaia.