5 octombrie: note

Timpul tricotează cu ușurință întunericul, ochi după ochi, așezându-l în ferestrele mele ca pe niște perdele negre de stofă groasă. E liniște și trist, iar eu încerc să nu fac niciun zgomot păstrând aerul de doliu. În spatele ferestrelor acoperite, vântul zburlește lugubru frunzele neînsuflețite. Copacii resemnați încearcă cu disperare să-și legene crengile cu grație, dar par dezarticulați încercând să trezească frunzișul muribund.

Toamna, repezită, smulge câte-o frunză pe care o citește în viteză, neliniștită căutând ceva ce mie îmi e străin. O văd cum apoi așează frunzele citite în jurul copacului cu grijă să nu le încurce exact ca pe filele descusute ale unei cărți rare.
Din când în când, privește tristă cum oamenii au ars deja grămezi întregi de secrete, inconștienți și nesimțitori și o înțeleg.

Firele de curent formează portative negre pe cer, de la stâlp la stâlp. Păsările se plimbă pe ele îngrijorate ca niște note muzicale din registrul grav. Piesa descrisă o simt ca pe o vibrație pe care o am cand sunt acolo, în haos, cu tine. 

Ploaie sărată

E după-amiază târziu, înnorat, dar lumina încă se agață prin ceață decolorând un alb murdar. Farurile trasează fascicule de lumină dense în față încercând fără șansă să aducă lumină zidului de negură albă.

În atmosfera claustrofobică cobor. Aerul rece se înfășoară în jurul meu ca 1000 de panglici de mătase udă. Nu se vede nimic. E pustiu. Sunete? Vântul și cele pe care le fac pantofii mei. Mă așez pe o piatră învechită de ploi pe marginea drumului. Locul ăsta e identic cu timpul: nu se vede ce ai lăsat în urmă, nu poți vedea ce ai înainte, iar aici, lângă, e rece și singuratic. Nu știu dacă se va schimba ceva sau dacă mai trece cineva pe aici. Ce e clar în momentul ăsta e întunecat și încremenit: cerul, pământul, drumul, copacii, iarba, eu.

Privesc un fel de mare iluzorie care te urmărește constant și își face loc cu forța oriunde te-ai afla.

Ilustrație de iluzii

Privesc în gol, în noapte, cum ploaia de pe geamuri aduce confuzia din jurul meu în picuri reci, multiplicănd imagini minuscule pline de negură pe care apoi le îneacă cu greutatea lor.

Lumini vin spre mine, întăi mici şi pline de speranță, apoi mult prea strălucitoare şi grăbite pentru ochii mei care nu clipesc. Trec, dureros, pe lângă mine zguduind tot în jur.

"Nu erau pentru tine" mă ceartă conştiința tăios. "Ai lăsat să te atingă orice rază şi acum ai pielea ca o sită prin care ți se vede scheletul de ciment. Acum ce vei face? Cum te vei ascunde? Vântul e rece şi plouă neîncetat!"
Mă dor toate sunetele, dar rămân nemişcată. "Ai vrut mereu să te descoperi. Acum se vede prin tine".

Mai strălucești?

O stea îndepărtată încearcă fără succes să strălucească pe un cer prea plin de nori. Nori care neîncetat reușesc să-i fure lumina și să o împrăștie prin țesătura lor dură ca pânza de sac.

Asta îmi amintește că zeul meu a murit. Singura țigară pe care mi-a lasat-o e arsă demult. Și am ținut la ea, știam că e rară. Fiecare fum a fost ca o rugăciune trimisă către el. Am sperat că o va primi si își va aminti de mine. Dar a rămas tăcut. Am plăns cerăndu-i în gând un răspuns. A rămas tăcut. Am strigat la el. A rămas tăcut. Apoi am plecat să îl caut, am întrebat peste tot de el, îl căutam la oricine. Nu era nicăieri, deși cea mai mică asemănare îmi provoca amețeală.

Dar nu l-am mai găsit vreodată. A rămas pierdut. Ca mine.

Cât ai dormit?

Cât ai dormit legile s-au schimbat. Cât ai dormit norii s-au adunat. Cât ai dormit dragostea s-a schimbat. Cât ai dormit matematica s-a schimbat. Cât ai dormit muzica a amuțit. Totul e banal şi liniștit. Nimic nu mai se zbate, nimic nu mai bate. Au încetat.

Și mie mi-a fost așa de frică să te trezesc. Am plâns tăcut după fiecare lucru, pe rând, dar n-am putut.
Nu te învinovățesc, nu e vina ta. Acum că totul e diferit încearcă să le descoperi din nou. Eu nu mai caut.

Stau doar și mă întreb: cum ai putut totuși să aduci furtună, dar nu și adăpost sau măcar cuvinte? Cum poți fi atât de puternic și atât de slab în același timp?
Întrebările sunt cu ecou infinit în mintea mea.

Să las să mi se stingă scânteierea din ochi sau să o multiplic cu lacrimi?

Photo by Nigel Tadyanehondo on Unsplash