Privesc în gol, în noapte, cum ploaia de pe geamuri aduce confuzia din jurul meu în picuri reci, multiplicănd imagini minuscule pline de negură pe care apoi le îneacă cu greutatea lor.
Lumini vin spre mine, întăi mici şi pline de speranță, apoi mult prea strălucitoare şi grăbite pentru ochii mei care nu clipesc. Trec, dureros, pe lângă mine zguduind tot în jur.
"Nu erau pentru tine" mă ceartă conştiința tăios. "Ai lăsat să te atingă orice rază şi acum ai pielea ca o sită prin care ți se vede scheletul de ciment. Acum ce vei face? Cum te vei ascunde? Vântul e rece şi plouă neîncetat!"
Mă dor toate sunetele, dar rămân nemişcată. "Ai vrut mereu să te descoperi. Acum se vede prin tine".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu