Sunt dezamăgită. De mine. Pentru că întotdeauna fac alegeri pe care sper să fie corecte. Şi de cele mai multe ori nu sunt. Dar ştii de ce? Pentru că le fac doar prin prisma blestemată a sentimentelor şi emoţiilor fără pic de judecată conştientă. E atât de bine, dar durează atât de puţin încât am senzaţia că nu merită.
Mă deranjează că nu îmi spui nimic. Ştiu, sunt perfect conştientă că nu ar trebui, dar tot mă deranjează enorm.. Probabil ar trebui să îţi spun eu ceva, orice. Probabil mi-ai răspunde. Dar nu m-ar mulţumi în nici un fel. Îmi fac scenarii în cap "ce ar fi dacă..." care nu fac decât să îmi alimenteze angoasa şi care oricum sunt inutile.
A fost o greşeală? Eu nu o simt aşa. Dar de ce nu, când tu stai acolo şi eu aici? Te privesc fugar, poate, poate un gest de-al tău sau un cuvânt îmi va da un indiciu că aşa e. Şi mă sperie că va veni curând.
