Luptă grea

Stau şi o privesc de câteva minute în şir. Râde şi îl atinge din când pe braţ. El o priveşte cu o aroganţă studiată pentru a o impresiona.

Îi privesc atât de insistent încât mă mir că nu mă observă. Privind-o îmi amintesc cum îmi povestea ore în şir cu suferinţă in voce şi cu ochii în lacrimi despre un om si o iubire pe care atunci o credeam unică şi sinceră. Alt om, nu cel pe care îl are în faţă. De atunci a trecut mult timp şi poate că şi ea a uitat, dar pe mine m-a marcat ca un tatuaj nedorit.

Îmi întorc privirea, mă ridic şi plec. Ies pe uşă şi vântul puternic mă înfioară. Nu sunt hotărâtă în ce direcţie să merg aşa că rătăcesc singură pe străzi. Faptul că e întuneric, frig, noapte şi că sunt singură mă alină puţin. Realzez pentru a suta oară că nu am pe cine să mă bazez că sunt singură şi trebuie să rezist. Sunt propriul meu prieten şi duşman.

Dintotdeauna am dus o luptă cu mine însumi care mă face să simt că trăiesc.