Plouă cu oţel lichid. Picăturile se lovesc cu o aşa violenţă de suprafaţa lacului toxic încât simt durere. Deasupra capului meu doar pot să bănuiesc ce se întâmplă. Îmi privesc picioarele care se pierd în iarba neagră şi panica creşte treptat. Trupul învăluit de o cămaşă lungă, decolorată şi udă îmi e amorţit. Doar vântul îmi dă săruturi îngheţate.
Nu ştiu cât am stat acolo, singură, dar oricum nu avea importanţă. Aş fi putut să îmi ridic privirea, să încerc să mă mişc, să cad in genunchi, să mă rog, să plâng în hohote, dar nu; am rămas în picioare, cu capul plecat, privirea oarbă, ca un trunchi de copac chinuit de furtună.
Brusc se face linişte. Asta mă înspăimântă mai mult decât zgomotul macabru, dar măcar familiar. Ridic încet capul şi o dată cu el şi privirea. Două suviţe de păr ude, lipite de frunte, mă deranjează. Văd pe rând luciul apei, orizontul, cerul. Mă simt neînsemnată şi rece. Nu mai ştiu ce înseamnă timp, dragoste, căldură.
Ce ştiu e că aş vrea să te văd aici, mândru de creaţia ta, să zâmbeşti falnic lumii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu