Mă uit în sus şi cerul se despică. Nori cenuşii se ciocnesc, iar fulgere strălucesc enigmatic.
Stau pe marginea unei clădiri de 4 etaje şi privesc, în jos, printre tenişi la tine. Tu stai pe pământ şi priveşti absent la nişte cioburi. Ştiu cioburile alea şi ştiu că te gândeşti la toate posibilitățile. Vrei cioburile să devină ce au fost. Un întreg. Nu ştii totuşi ce reprezintă întregul, îți scapă printre degetele minții la fel cum scapă fulgere din nori acum. Ca o melodie pe care o ştii si ai vrea să o fredonezi, dar nu îți aminteşti cuvintele.
Încă nu ploua. Nici vântul nu bate. S-a intunecat si e o tăcere mormântală. E atât de linişte încât aud cum scârțâie poarta tristeții şi te invită înauntru. Vreau să te ajut, nu vreau să pleci, dar sunt blocată aici, la înălțimea asta dureroasă. Insuficientă să te ignor, suficientă să îmi inspire teama să mă arunc în gol.
Ce mă fac?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu