Deschid cu greu ochii şi privesc spre sticla uşii care îmi lasă impresia că noaptea s-a adăpostit în holul meu de soarele strălucitor. Ce ironic, dar şi potrivit în acelaşi timp! Trec prin umbra groasă ca prin fum şi ea face rotocoale în jur. Parcă mă verifică, dar îmi dă aprobarea când se oglindeşte în interiorul meu.
Mă suspecta ca nu mai am acelaşi grad de negură. Se linisteşte repede.
Mă suspecta ca nu mai am acelaşi grad de negură. Se linisteşte repede.
O tristețe sfâșietoare îmi cuprinde simțurile imediat ce ies din amorțire. Mi-aş dori să fie noapte mereu. Să pot spera continuu că ziua care va veni va umbri durerea cu strălucirea şi nebulozitatea ei. Să scap de renunțarea asta care imi degradează materia şi spiritul. Să scap de acceptarea fatalității şi să găsesc un scop pentru care vreau să fiu aici şi peste 3 ore. Dar nopțile și zilele se succed prea repede ca să am timp să încerc să găsesc ceva.
Toți se îneacă prea tare cu praful existențial ca să mai fie capabili să distingă între nălucire şi real. Fiecare alege ce e acolo lângă el, uşor de atins, comod fără să îl intereseze dacă sunt din fum sau granit. Nişte colecționari iraționali.Valoarea se măsoară în timp, dar ceasul meu a încetat demult să arate ora. Arată obsesiv înspre aceeași direcție pe care eu nu vreau să o văd.
Banca pe care m-am oprit de nenumărate ori e acum ocupată. O vioară fără corzi e acolo liniștită și mută. Mă așez lângă ea cu teamă. Întotdeauna i-am evitat sunetul melancolic. Dar pe ea o respect că nu se mai tânguiește amarnic. Dar stai, ce mai rămâne atunci? Ce reprezintă obiectul ăsta dacă și-a pierdut cea mai importantă caracteristică?
Cred că vreau să plec. Nu știu unde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu