Gânduri îndoite şi aruncate

Mă gândesc la tine. Mă gândesc mult la tine. La cum eşti, cum te comporţi, ce spui şi apoi alunec departe, şi gânduri gri îmi vin în minte. Cu cine eşti, ce faci, unde eşti, oare te gândeşti la mine sau cineva te întreabă de mine, şi dacă răspunsul e da, ce spui. Şi mă otrăvesc singură şi îmi vin în cap cele mai nebuneşti planuri. Îmi privesc telefonul poate poate dai vreun semn, un mesaj ceva, orice. Dar nimic. Te-aş suna eu, dar alung gândul repede, mă face să mă simt prost. Îţi scriu sute de mesaje pe care mă mint că le voi trimite la "1,2,3..." ascunzându-mă apoi sub plapumă pentru a nu auzi dacă îmi răspunzi sau nu (dintotdeauna am făcut aşa, consideram că impactul oricărui răspuns se atenuează după ce ieşi din starea aceea de nelinişte amestecată cu emoţie, frică, indoială), dar pe care le şterg repede. Poate par indiferentă şi mi-e ciudă că nu sunt. Te-am simţit aproape. Uneori visez că eşti aici. Alteori simt că nu mă cunoşti. Vreau să trec peste situaţia asta. Şi cu toată hotărârea mea tot nu pot. Cel puţin nu acum.

Lucrurile astea le-am simţit azi la o persoană foarte apropiată mie. Nu mi le-a spus, pur şi simplu le-am ştiut. Bineînţeles că vei gândi "Lucrurile astea sunt banale, oricine le poate ghici". Dar nu contează doar să le cunoşti trebuie să le simţi intensitatea când se manifestă.