Păsări de gheaţă care nu mai pot cânta

Prima oară când am văzut întinderea peisajului polar din faţa mea am rămas blocată. Îmi place foarte mult zăpada şi frigul, dar de data asta am simţit altceva.  Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am asistat la primul accident rutier şi am simţit mirosul morţii. Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când mi s-a spus că „va veni şi vremea noastră” fără să o şi creadă. Acelaşi sentiment pe care l-am avut când o persoană importantă pentru mine a vrut pur şi simplu să iasă din viaţa mea. Acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am fost să vizitez mormântul unui prieten care m-a făcut să irosesc flacăra unei brichete pe o lumânare, în loc să ne aprindem ţigările cu ea.

Acel sentiment de pustiire pe care doar ceva monoton şi repetitiv ţi-l poate da, un fel de picătura chinezească îngheţată. Aşa cum se întâmplă acum.  Suflul arctic îmi dă dureri atroce de parcă sunt la limita unui stop cardiac. Dar tot el mă readuce la viaţă de fiecare dată, menţinând o agonie în care doar o fiinţă tenebroasă, non-umană, ar putea să o provoace.

Am jurat că nu ating cu mâinile zăpada, mi se pare ceva sinistru în imaculatul ei. E perfectă şi perfecţiunea cauzează demenţă.

Vreau să ies din acest labirint fără ziduri, dar nu îmi pot aduna nicicum gândurile. Pornesc într-o direcţie aleatorie rugându-mă fierbinte să fie cea bună. Fiecare pas e o poartă spre necunoscutul pe care nu îl pot accepta. Pentru că nu ştiu dacă e poarta spre Bine sau spre Rău.

 Deodată, deschid ochii. Sunt întinsă în pat. Realizez că e doar un coşmar. Dar îmi e  frică. Îmi e frică să nu simt toate lucrurile care mă dor deodată. Prefer o semi-inconştienţă ordonată care să îmi servească trăirile cu linguriţa. 

Foto