Imi ridic privirea. Nichel si metal greu pe cerul obosit; ma astept ca in orice moment sa ma striveasca ca o placa funerara groasa. Gandesc: orice suflet ratacit care s-ar elibera pentru a se ridica la lumina ar fi impiedicat brutal si aruncat in genune.
Imi cobor privirea incet si cu miscari ezitante ma plimb prin curtea fatala si atat de cunoscuta mie. Peste tot monumente paraginite care imi amintesc de motivul prezentei mele acolo. Iarba crescuta se impletea in jurul pietrelor dizolvate de timp. Le ating si franturi din trecut imi revin in minte ca un soc electric dureros. Dar scutul de gheata atenueaza orice tresarire. Fara suflet, spiritul meu e amortit si rece.
Deja nu ma mai deranjeaza, nu mai tip disperat, nu ma mai mistui cum faceam demult.
Traiesc mecanic.
Fara lumina, fara voce, fara gand. Sufletul mi-a ars, fumul s-a imprastiat si nu l-am mai putut aduna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu