S p a ț i u n e g a t i v

Copacii dansează în rânduri încă dantelați și zvelți parcă cu teamă să nu greșească coregrafia. Zgomotul frunzelor dezordonate se propagă în valuri peste strada cenușie. Norii sunt luminați misterios, din când în când, de o lumină de fundal trecătoare ca niște actori care repetă scena în plan îndepărtat. Trec rapid înlăntuiți privind pe furiș la copaci și trimit rafale puternice să le strice dansul. 

Eu iau partea norilor, dar țin și partea copacilor. Iau...țin. Permanentul conflict între ce alegi și ce păstrezi. Între ce descoperi și ce rămâne. Între sens și mister. E amuzant cum atunci când vrei poți transforma tot in aur ca un alchimist străvechi, fără frică, fără să vezi cifra colosală care se adună și care nu suportă amânare. Te minți că nu e egoistă, că e în beneficiul a tot ce există și, ironia absolută, pare că lumea înconjurătoare îți cântă în strună cu o harpă angelică. 

Dar e o iluzie care îți va lua tot ce ai. Exact cum vântul ăsta agresiv ia cu el absolut fiecare frunză, datoria fiecărui copac în parte, cu răbdare stoică stivuindu-le in seifurile toamnei. 

Thanks to Liviu Pascalau for capturing my thoughts into images