Am atins o statuie. Am impietrit şi eu.

(continuare la Umbre lungi, eterne)

"Nu vrei tu să pleci şi să nu te mai întorci niciodată?" strig la el cu lacrimi în ochi. "Vreau doar să pleci pentru vecie! Sau mai bine. Mi-aş fi dorit să nu fi ştiut de tine vreodată. Ştii şi asta?"

El rămâne liniştit, dar devine încordat. Ne privim fix o clipă apoi plec în direcția opusă cu paşi mari.

"De ce nu poți fi şi tu ca ceilalți?" spune el de departe. "Îti pot oferi multe, mai putin ce vrei tu. Ar fi atât de simplu dacă nu te-ai mai împotrivi ploii." Mă grăbesc să nu îl mai aud ştiind că îmi e imposibil să-l fac să dispară.

Plouă argintiu și apa se adună în oglinzi multiple care deschid noi porți către norii fumurii.

Îmi amintesc ultimele cuvinte pe care le-am citit:

Tu crezi ca eu am pierdut, dar tu n-ai avut nimic pentru mine.
În schimb, eu ți-am dat tot şi le-ai pierdut în întregime.

O rafală rece mă face să mă simt mai bine.