Frica de monstrul numit Timp

Vrea din nou să îşi smulgă suferinţa ce o simte conştientă  că nu va reuşi. E mult prea mare şi deja s-a format o cicatrice permanentă care la cea mai mică tulburare se transformă într-o rană agonizantă. 

Se gândeşte la timp. Nu îi vine să creadă, încremeneşte. O privesc ca pe un muribund care delirează în zorii morţii.

" Nu vreau, duceţi-mă înapoi, spuneţi-mi că visez, că am murit, că totul e o glumă, spuneţi-mi orice dar nu mă lăsaţi aşa. Vă rog!" şopteşte ea. " Nu va mai fi la fel niciodată, aşa-i?" spune în timp ce caută o sclipire de sentiment în ochii mei. Simt cum îi moare fiecare celulă de parcă aş fi conectată la emoţiile ei dar rămân împietrită. Fericirea nu mai are însemnătate pentru ea deoarece umbrele planează asupra ei. Nici măcar în vis
fericirea nu era perfectă pentru că mintea renega toate aceste năluciri chiar dacă erau reverii nevinovate. Ştiu că ceea ce simte e real şi neschimbat de monstrul ce o chinuie, dar e sfârşitul. De fapt nu e şi nici nu va fi.

Din nou Timpul.