Tai

Mi se pare ca in fiecare an, tai o parte din mine. In fiecare an gasesc ceva ce trebuie indepartat, un potential risc, o problema evidenta de prea mult timp. Cateodata se dovedeste ca e decizia corecta, alteori nu. Cat pot sa mai tai? Pana unde pot sa ma ciopartesc doar ca sa fiu in siguranta? 

Intr-un fel traditia continua. Am inceput acum foarte mult timp ca o distragere, apoi a devenit nevoie. Acum e preventie. 

Mi-am taiat varfurile parului, sa scap dintr-o capcana fina, varfuri ce au atins ce nu trebuiau sa atinga, in ele s-au prins lucruri din trecut. 

Trebuie sa tai. Dar stiu cand e necesar? Nu intr-un mod sinistru, ci eiberator.

Apropo de taiat. Daca Red String Theory e reala as vrea sa fii tu la celalalt capat. :) Si de asta nu vreau sa o tai. Inca.  

Note: Aș vrea să plouă pentru totdeauna

Pentru că într-o ploaie perfect perpetuă toată existența de sub ea devine animată. Primește o voce să se prezinte singură către univers. Natura devine o scenă imensă, iar ploaia amplifică fiecare sunet ca o catedrală veche. 

Sunete dogite contorsionate de vânt ajung la mine și apoi cad grele odată cu apa pe acoperișurile de tablă lucioasă. Păsările zbârlite se oglindesc in ea, uimite de fiecare mișcare de care sunt în stare. 

Mașinile trecătoare aduc cu ele o aură care se stinge rapid pe ziduri jilave. Umbre cresc, se mișcă rapid, se furișează apoi se desfac uniform în întuneric. 

E apus și mă bucur ca ziua se stinge încet.

S p a ț i u n e g a t i v

Copacii dansează în rânduri încă dantelați și zvelți parcă cu teamă să nu greșească coregrafia. Zgomotul frunzelor dezordonate se propagă în valuri peste strada cenușie. Norii sunt luminați misterios, din când în când, de o lumină de fundal trecătoare ca niște actori care repetă scena în plan îndepărtat. Trec rapid înlăntuiți privind pe furiș la copaci și trimit rafale puternice să le strice dansul. 

Eu iau partea norilor, dar țin și partea copacilor. Iau...țin. Permanentul conflict între ce alegi și ce păstrezi. Între ce descoperi și ce rămâne. Între sens și mister. E amuzant cum atunci când vrei poți transforma tot in aur ca un alchimist străvechi, fără frică, fără să vezi cifra colosală care se adună și care nu suportă amânare. Te minți că nu e egoistă, că e în beneficiul a tot ce există și, ironia absolută, pare că lumea înconjurătoare îți cântă în strună cu o harpă angelică. 

Dar e o iluzie care îți va lua tot ce ai. Exact cum vântul ăsta agresiv ia cu el absolut fiecare frunză, datoria fiecărui copac în parte, cu răbdare stoică stivuindu-le in seifurile toamnei. 

Thanks to Liviu Pascalau for capturing my thoughts into images

Semne tardive II

Orașul devine un perimetru mare si gol, delimitat de întunericul subversiv, unde si emotiile au ecou asurzitor acum ca într-un spațiu liminal dominat de anxietate existențială. 

Spații utilitare, fără suflet, create de oameni, dar golite de umanitate unde zumzăie neîncetat nu esti bine venit aici, acum. 

Spații disecate, întoarse pe dos cu scheletul la vedere, pe care e interzis sa le vezi in starea asta, deci ar trebui să fii în altă parte acum, undeva unde sunt și ceilați oameni. 

Spații identice în lumina soarelui, dar la apogeul nopții aruncă pe ele vălul funest, devin malefice la vedere și otrăvitoare minții. 

Semne tardive

Nu sunt o fiinta solară, chiar opusul. Îmi place întunericul nopții iluminat artificial de felinarele lungi care ucid toate culorile și zugravesc tot într-un minimalism monocrom. 

Mi se par fascinante luna și stele, aerul rece care te înfioară și liniștea profundă. Sunt decorul perfect, un fundal primitor pentru mintea mea ocupată să deseneze fiecare trăire de cel puțin trei ori, și cu fiecare iterație tot mai indescifrabil.. Ies din casă și îmi ascult pașii lungi pe trotuarul vechi lustruit de o ploaie măruntă. În noaptea asta totul pare puțin tragic, crengile copacilor sunt bandajate, aerul e plin de fum, iar cerul zgâriat. De nori atârnă păsări mici care par epuizate de un zgomot monoton. 

O sumedenie de semne distorsionate se succed rapid în fața mea ca iluminate de reflectoare gigant și apoi dispar ca un miraj în noapte. Rămân încremenită, coplesită de imagini fără a le găsi vreun sens. Mă gândesc dacă am dormit noaptea trecută. Sau acum două.

Alba. Astru.

O, nu, în camera albastră toate hainele îmi sunt pe jos. Formează o dezordine diafană care te atrage să le privești, dar nu le atinge. Sunt delicate și poate că se vor dezintegra în mainile tale. Sau dacă îți dorești, poți să o faci. Dar, te rog, nu strica nimic. Spune-mi culoarea ta preferată. Apoi fă liniște. Aș fi preferat să nu fii aici, să vezi toate astea. De fapt, am visat în fiecare noapte să te găsesc aici. Și acum parcă te vad pentru prima dată, deși te stiu demult. Tu mă mai știi?

Lumina se joaca pe podea cu forme. Uite luna, uite stele. Soarele se poate desena singur? Sunt convinsă că poate.

Am știut toate lucrurile astea. Apoi, am vrut să le uit. Si acum le învăț din nou.

Când gândurile prind gheață

Stăm față în față așezați pe scaune identice. Tricoul tău alb impecabil ți se reflectă în privire, lumina e așa dură că îți ascute privirea. Mă privești superior așteptând să vorbesc eu prima. Dar tu nu știi că eu nu vorbesc prima niciodată.

Ne jucăm jocul privindu-ne fix fără să clipim, dar fiecare cu alt scop. Eu să văd dacă ai vreo sclipire de sentiment în privire, tu aștepți sclipirea lacrimilor din ochii mei. Vrei să câștigi oricare ar fi miza. Și eu te las să câștigi de fiecare dată, indiferentă la ce aș putea pierde.