Mă gândesc de multe ori dacă e inutilă mistuirea aceasta continuă. Se simte ca şi cum fiecare fibră şi celulă din componența mea e un depozit de napalm. Şi doare.
Permanent încerc să uit, să închid undeva conştiența şi să fug de ea ca să pot funcționa. Şi niciodată nu îmi reuşeşte. De v-ați ascunselea e un joc la care pierd instant. De fiecare dată ma întorc la spațiul otrăvit de care m-am lepădat de prea multe ori.
Şi aici e veşnicul foc. Oare face bine? Oare arde ca să facă loc altor frământări şi nelinişti? Oare focul îmi e prieten? Un prieten crud care îmi e vital?
Mă întreb dacă aş fi goală pe interior, oare focul se va stinge de la sine? Nemaifiind alimentat?
Dar am făcut şi asta. Şi nu s-a stins nici măcar pentru 20 de secunde. Am înfruntat rafale de vânt puternice şi ploi torențiale doar, doar să simt alinare. Iubesc furtuna. De asta o iubesc. Imi e draga amplificarea asta nebuloasa a atmosferei din jurul meu pentru că ea concurează cu focurile care se aprind constant. E liniştitoare pentru ca mie imi aduce echilibru. Agresivitatea manifestărilor atmosferice concurează cu haosul din interiorul meu. Ca doi titani care se măsoară în forță şi luptă pentru supremație.
