Încet, încet se lasă seara ca un stol de ciori care se așează una câte una pe fire invizibile din bucățica mea de cer. Seara, se trezește singurătatea mea și face un zgomot infernal. Mă plimb neliniștită de-a lungul camerei cu simptome tot mai acute de atac de panică. Mă gândesc că întotdeauna mi-am dorit singurătatea și acum o am. E frumoasă, nu pot minții, dar rea. Mă face să sufăr și mă transformă după bunul plac. Sunt schimbătoare ca cerul de deasupra mea, niciodată aceeași cromatică, niciodată deja-vu. Asta mi-am dorit și tot nu sunt fericită.
De atâtea ori mă gândeam să plec, dar cum să îmi las cerul aici? Mi-a devenit oglindă! Nu pot trăi fără să privesc obsesiv în sus, ca și cum aș aștepta o confirmare.
 |
| Room without roof |
Fotografia picturii de aici
